Poate una dintre cele mai ciudate imagini ale prezentului este aceea a adultului care se teme mai tare să nu fie perceput ca „bătrân” decât să nu mai fie reper pentru propriul copil.
Și nu, nu vorbesc aici despre oameni care vor să rămână vii, activi, curioși sau conectați la lume — asta este sănătos și chiar necesar — ci despre ceva mai subtil și mai neliniștitor: dificultatea tot mai mare de a accepta rolul de adult fără să îl transformi imediat într-o caricatură rigidă sau plictisitoare.
Vedem asta peste tot. În reclame, în social media, în felul în care se vorbește astăzi despre parenting și familie. Nu mai vrem să fim „mama” și „tata”, pentru că aceste cuvinte au început să pară prea grele, prea apropiate de ideea de limită, autoritate, maturitate sau, Doamne ferește, îmbătrânire.
Vrem să fim relevanți, „pe vibe”, conectați, să înțelegem toate trendurile, toate codurile generațiilor mai tinere, să fim părinții cool, părinții relaxați, părinții care negociază orice și nu produc aproape niciodată frustrare copilului.
Și, sincer, uneori ai impresia că unii adulți nu mai vor să fie părinți. Vor doar să nu fie percepuți ca „babaci”.
Numai că există aici o problemă pe care nu prea avem curaj să o discutăm direct, pentru că imediat apare cineva care confundă orice idee despre structură cu autoritarismul anilor de dinainte de ’90 și orice limită cu trauma generațională.
Un copil are nevoie de apropiere emoțională, dar are nevoie și să simtă că există un adult care poate duce viața mai bine decât el.
Iar asta devine greu într-o cultură care glorifică tinerețea permanentă și privește maturizarea aproape ca pe o degradare estetică și psihologică.
Nu ne creștem copiii dintr-un gol psihologic
De foarte multe ori vorbim despre parenting ca despre o colecție de tehnici moderne, de principii și podcast-uri, de liste cu „așa da” și „așa nu”, ca și cum omul ar deveni părinte în momentul în care a terminat de citit trei cărți și a urmărit câteva conturi de Instagram despre educație blândă.
Doar că nimeni nu devine părinte pornind de la zero emoțional.
Intrăm în relația cu copilul având deja o istorie psihologică, niște frici, niște răni, niște concluzii formate foarte devreme despre iubire, siguranță, valoare personală, apropiere și apartenență. Iar uneori nici nu ne dăm seama cât de mult încercăm să reparăm ceva prin copilul nostru.
Un adult crescut foarte strict poate ajunge să creadă că libertatea totală înseamnă iubire. Cineva care s-a simțit ignorat emoțional poate deveni hiperprezent și sufocant. Un om criticat constant în copilărie poate ajunge să valideze aproape orice, de teamă să nu rănească sau să nu piardă relația cu propriul copil.
Și poate una dintre cele mai interesante situații este aceea în care părintele nu își crește copilul în funcție de ceea ce are copilul nevoie, ci în opoziție cu propriii lui părinți.
„Eu nu o să fiu ca tata.”
„Eu nu o să fac ce făcea mama.”
„Eu nu o să îi spun NU copilului meu.”
Numai că opusul unei greșeli nu este automat echilibrul.
În psihologia individuală a lui Alfred Adler, există ideea stilului de viață — felul în care omul își formează foarte devreme anumite concluzii despre sine, despre ceilalți și despre lume, concluzii care continuă apoi să influențeze relațiile adulte și felul în care participăm la viață. Inclusiv felul în care devenim părinți.
Poate tocmai de aceea parentingul activează atât de multe lucruri profunde în oameni. Pentru că, uneori, în timp ce încercăm să ne creștem copilul, ne întâlnim permanent și cu propriul nostru copil interior. Iar dacă nu suntem atenți, riscăm să transformăm relația cu copilul într-un spațiu de compensare emoțională pentru propriile noastre lipsuri, frici sau frustrări vechi.
Părintele care nu mai vrea să fie adult
Există astăzi foarte mulți părinți care își doresc sincer să aibă o relație apropiată și caldă cu copiii lor, iar asta este un lucru bun. Problema apare atunci când apropierea începe să dizolve complet diferența de rol și când părintele începe să aibă nevoie de validare din partea copilului aproape la fel de mult cum copilul are nevoie de stabilitate din partea părintelui.
Uneori, adultul nu mai vrea să fie reper, vrea să fie plăcut, vrea să fie „cel mai bun prieten”, adultul care înțelege tot, validează tot și nu produce aproape niciodată disconfort. Iar în ultimii ani inclusiv ideea de autoritate sănătoasă a devenit suspectă. Orice limită pare rigidă, orice conflict pare traumă, orice diferență de rol pare distanță emoțională.
Și, totuși, copilul nu are nevoie doar de un adult simpatic, are nevoie și de orientare. Are nevoie să simtă că există cineva care poate rămâne stabil când el este haotic, cineva care poate tolera tensiunea fără să se destrame emoțional, cineva care nu are nevoie să fie permanent validat de generațiile mai tinere pentru a-și păstra valoarea personală.
În psihologia adleriană, există o idee foarte importantă: sentimentul de apartenență. Copilul are nevoie să simtă că are locul lui într-o familie, într-o relație și într-o lume care are continuitate și sens.
Dar apartenența nu înseamnă dispariția tuturor limitelor și nici transformarea părintelui într-un adolescent mai mare care încearcă permanent să fie relevant. Iar copilul simte foarte repede când părintele se teme de propriul rol de adult. Simte când adultul încearcă să concureze subtil cu adolescența lui în loc să devină reper pentru ea.
Libertate fără ancore
În ultimii ani s-a vorbit enorm despre autonomie și este bine că s-a întâmplat asta, pentru că mulți copii au crescut în familii în care nu aveau nici spațiu psihologic, nici drept la opinie, nici libertatea de a deveni persoane diferite de părinții lor. Copiii au nevoie de autonomie, au nevoie să exploreze, să aleagă, să gândească și să își construiască propria identitate.
Dar autonomia sănătoasă nu apare într-un vid relațional și valoric.
Copiii au nevoie și de libertate, și de structură. Și de apropiere, și de diferență de rol. Și de autonomie, și de ancore reale — emoționale, valorice, sociale și chiar financiare.
Au nevoie să știe că relația rezistă și atunci când greșesc, că există niște repere despre respect, muncă, responsabilitate și asumare, că aparțin unei familii și unei lumi care nu se reorganizează complet în funcție de emoțiile momentului.
Pentru că poate una dintre marile confuzii ale prezentului este ideea că un copil iubit trebuie ferit permanent de disconfort.
Dar copilul nu are nevoie de o viață fără frustrare, are nevoie să descopere că poate tolera frustrarea fără să se destrame psihologic la primul contact mai serios cu realitatea.
În psihologia individuală a lui Alfred Adler, încurajarea nu înseamnă eliminarea tuturor dificultăților din viața copilului, ci construirea suficientului curaj încât copilul să poată participa la viață chiar și atunci când lucrurile nu ies perfect, când există tensiune, când apare nesiguranța sau când lumea nu îl validează instant.
Or, curajul nu se dezvoltă într-o lume în care totul este negociat, amortizat și reorganizat permanent în jurul emoțiilor copilului.
Libertatea fără structură interioară poate deveni anxietate. Iar un copil care nu întâlnește niciodată limite sau consecințe nu devine automat mai echilibrat. Uneori devine doar mai fragil în contact cu realitatea.
Copiii nu au nevoie de părinți perfecți
Poate că una dintre cele mai mari presiuni puse astăzi pe părinți este ideea că trebuie să fie permanent disponibili emoțional, permanent conștienți, permanent echilibrați și permanent impecabili psihologic. Să nu ridice tonul niciodată, să nu greșească niciodată, să nu obosească niciodată și, eventual, să mai aibă și un feed estetic pe Instagram între două crize existențiale și trei rate la bancă.
Dar copiii nu au nevoie de părinți perfecți, au nevoie de părinți consistenți, de adulți care pot rămâne prezenți și stabili chiar și atunci când nu sunt aplaudați pentru asta, de oameni care pot oferi și apropiere, și orientare, și căldură, și structură, și autonomie, și limite.
Poate că, uneori, una dintre cele mai mari forme de iubire față de un copil nu este să rămâi permanent tânăr lângă el, ci să accepți cu demnitate și căldură rolul de adult de care el are nevoie.Iar asta este mai greu decât pare. Pentru că nu presupune doar să crești un copil, presupune și să te întâlnești, inevitabil, cu propriul tău trecut.
Și abia aici începe partea cu adevărat complicată.
Dar despre asta, probabil, o să mai vorbim.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
Azi se redeschide Transalpina: Șoferii vor putea circula doar ziua și cu maximum 30 km/h
Șeful Pentagonului are vești proaste pentru Europa. SUA vor reducerea "cavaleriei" NATO
Sorana Cîrstea, despre "singura diferență" care i-a transformat total jocul: "Nu știu câți oameni știu asta"
1 iunie cu manele și artificii de mii de euro, prin orașele și comunele din România
