„M-am enervat.” Spunem asta de parcă, într-un fel, discuția s-ar fi încheiat, m-am enervat pentru că a spus ceva, pentru că nu a făcut ce promisese, pentru că m-a contrazis sau pentru că nu m-a ascultat. La fel spunem că ne-am speriat, că ne-am întristat, că ne-am stresat, ceva s-a întâmplat, emoția a apărut, iar legătura dintre cele două ni se pare atât de firească încât rareori ne mai întrebăm ce s-a petrecut între ele.
Și, până la un punct, chiar așa este. Unele reacții sunt rapide, corporale, aproape imposibil de negociat, un zgomot puternic ne face să tresărim înainte să știm ce s-a întâmplat, în fața unui pericol corpul se pregătește înainte ca noi să avem timp să construim o explicație, pierderea cuiva important aduce suferință, amenințarea poate aduce frică.
Lucrurile devin însă mai interesante imediat ce ieșim din aceste situații evidente, pentru că nu ne enervăm toți la aceleași lucruri, nu ne sperie aceleași situații, nu ne rușinăm din aceleași motive, ceea ce unul dintre noi consideră o ofensă altul poate considera o glumă proastă, iar ceea ce pentru cineva reprezintă un risc acceptabil altuia îi poate părea de neconceput.
Mai mult, nici măcar noi nu rămânem la fel. Unele lucruri care ne înfuriau acum zece sau douăzeci de ani astăzi ne lasă aproape indiferenți, situații care cândva ne speriau au devenit banale, iar altele, prin care treceam fără prea multe griji, ne pot neliniști astăzi.
Și atunci apare o întrebare destul de incomodă: dacă evenimentul produce pur și simplu emoția, ce s-a schimbat?
Învățăm și ce merită să ne sperie
Copiii învață despre emoții cu mult înainte să le cunoască numele, observând ce se întâmplă când cineva se supără în familia lor, dacă se ridică vocea, dacă urmează două zile de tăcere, dacă oamenii reușesc să vorbească și lucrurile se așază sau dacă furia unuia este suficientă pentru ca ceilalți să cedeze.
Învață și din fricile adulților, din lucrurile despre care aceștia vorbesc cu îngrijorare, din felul în care reacționează la greșeli, la bani, la boală, la eșec, la ce ar putea spune ceilalți. Copilul nu vede doar că tata se enervează, începe să înțeleagă și ce anume consideră tata intolerabil, nu observă doar că mama se teme, începe să descopere de ce lucruri ar trebui poate să se teamă și el, nu vede doar că părinții sunt stresați, poate ajunge să înțeleagă că viața este o succesiune de lucruri care trebuie ținute sub control înainte să se întâmple ceva rău.
Dar copilul nu este un burete care absoarbe pur și simplu comportamentele adulților, el observă, interpretează și trage propriile concluzii, iar unele dintre ele ar putea suna, dacă le-am pune mai târziu în cuvinte, cam așa: oamenii pot profita de tine, dacă nu te aperi pierzi, nu trebuie să arăți că ți-e frică, greșelile sunt periculoase, dacă cineva mă critică înseamnă că nu mă respectă.
Alfred Adler numea această construcție personală „logică privată”, felul particular în care fiecare dintre noi începe să dea sens lumii, celorlalți și locului său printre ei.
Poate că nu învățăm, așadar, numai ce să facem atunci când ne este frică, ci și ce merită să ne sperie, nu învățăm doar cum să ne controlăm furia, ci și ce înseamnă pentru noi o ofensă, o nedreptate sau o amenințare.
Putem alege ce simțim?
Uneori, probabil mai mult decât ne place să credem, alteori mult mai puțin decât ne-am dori.
Nu putem comanda emoțiile așa cum comandăm mișcarea unei mâini și știm cât de inutil poate fi să-i spui unui om speriat „nu mai fi speriat” sau unui copil furios „nu mai fi nervos”. Dar faptul că o emoție nu este voluntară nu înseamnă că este inevitabilă.
Să luăm furia. Cineva îmi spune ceva jignitor și mă înfurii, legătura pare limpede, m-a jignit, deci m-am enervat, dar dacă exact aceleași cuvinte ar veni de la un copil de cinci ani, de la un om despre care știu că mă confundă cu altcineva sau de la cineva a cărui opinie nu are nicio importanță pentru mine, este foarte posibil să nu mă înfurii deloc.
Cuvintele sunt aceleași, semnificația lor pentru mine nu mai este.
Sigur, asta nu înseamnă că data viitoare când cineva ne jignește este suficient să hotărâm că nu ne mai enervăm. Înseamnă însă că felul în care simțim nu este separat de felul în care înțelegem ceea ce ni se întâmplă, iar felul în care înțelegem lumea, pe ceilalți și pe noi înșine se poate schimba. Putem ajunge astfel nu doar să ne comportăm diferit atunci când suntem furioși, ci, în anumite situații, să nu ne mai înfuriem, nu doar să facem un lucru în ciuda fricii, ci să descoperim după o vreme că lucrul respectiv nu ne mai sperie. Nu pentru că am reprimat emoția, ci pentru că ceva s-a schimbat în semnificația pe care situația o are pentru noi.
În sensul acesta putem vorbi și despre alegere, nu despre alegerea instantanee și conștientă de a apăsa pe un întrerupător emoțional, ci despre posibilitatea de a schimba în timp acele concluzii, interpretări și scopuri care făceau ca o anumită emoție să ne fie necesară.
Numai că toate acestea sunt mult mai ușor de scris decât de făcut.
Nu ne trăim emoțiile ca pe niște alegeri, ci ca pe ceva care ni se întâmplă, iar faptul că înțelegem într-o zi de ce o anumită situație ne înfurie nu înseamnă că a doua zi vom înceta să ne mai înfuriem. Un fel de a privi lumea și de a răspunde la ea, exersat poate timp de zeci de ani, nu dispare pentru că l-am înțeles.
Schimbarea cere timp și repetiție, iar vechiul răspuns poate reveni când suntem obosiți, speriați, sub presiune sau când o situație atinge exact locul în care suntem mai vulnerabili. Putem face lucrurile diferit de zece ori și a unsprezecea oară să revenim la ceea ce făceam înainte, fără ca asta să însemne că cele zece dăți nu au contat.
Înțelegerea deschide posibilitatea schimbării, nu o produce automat.
Și nici perspectiva aceasta nu explică totul, emoțiile au o componentă biologică, temperamentul contează, experiențele prin care am trecut și contextul contează, iar uneori o reacție este mult mai puternică decât capacitatea noastră de a o modifica în acel moment.
Nu doar „de ce?”, ci și „pentru ce?”
Suntem obișnuiți să căutăm cauzele, de ce mă înfurii atât de tare când sunt criticat, de ce mă sperie posibilitatea de a greși, de ce mă stresează situații pe care alții par să le traverseze mai ușor, iar acestea sunt întrebări importante.
Adler propunea însă să adăugăm o alta: nu doar „de ce?”, ci și „pentru ce? Cu ce scop?”.
Nu în sensul în care omul ar decide că astăzi îi va fi frică pentru a evita ceva sau că se va înfuria pentru a-i determina pe ceilalți să cedeze, ci în sensul în care emoțiile participă la direcția mișcării noastre, ne pregătesc pentru ceva și fac anumite răspunsuri mai probabile decât altele.
Furia poate pregăti confruntarea, frica retragerea sau prudența, îngrijorarea ne poate face să verificăm încă o dată, tristețea ne poate opri și ne poate apropia de ceilalți, dar aceeași emoție nu are neapărat același rost pentru fiecare dintre noi.
De aceea, poate că întrebarea interesantă nu este doar „la ce folosește furia?”, ci „ce face furia mea, aici, în situația aceasta?”, ce îmi permite să fac, ce face mai ușor, ce face mai greu și încotro mă duce.
Și putem merge puțin mai departe:
Ce aș face dacă nu aș mai simți asta?
Dacă nu mi-ar mai fi atât de frică să schimb serviciul, poate aș trimite CV-ul, dacă nu m-aș mai înfuria de fiecare dată când partenerul mă contrazice, poate ar trebui să rămân în conversație suficient de mult încât să accept și posibilitatea că nu am dreptate, dacă nu aș mai fi permanent îngrijorat pentru copilul meu, poate ar trebui să-i permit să facă lucruri fără mine și să accept faptul că nu pot controla tot ce i se poate întâmpla.
Asta nu dovedește că omul și-a inventat frica, furia sau îngrijorarea pentru a obține ceva, ar fi o concluzie prea simplă, dar ne spune ceva despre ceea ce devine posibil sau imposibil atunci când simțim într-un anumit fel.
Întrebarea „pentru ce?” nu o înlocuiește pe „de ce?”, ci stă lângă ea.
Copilul care ne privește
Ajungem astfel din nou la copii și poate că merită să ne amintim că ei nu învață despre emoții numai din ceea ce le spunem atunci când sunt speriați, furioși sau triști, ci și, poate mai ales, privindu-ne.
Văd ce facem când ne este frică, când cineva ne contrazice, când greșim sau când lucrurile scapă de sub control. Putem să-i spunem unui copil să nu se teamă de examen, iar el să ne vadă îngrijorați zile întregi înaintea unei întâlniri importante, îi putem spune să nu se enerveze când pierde, iar câteva ore mai târziu să ne audă furioși pentru că cineva ne-a tăiat calea în trafic.
Nu este nevoie ca părinții să fie modele perfecte de reglare emoțională, nici nu ar avea cum, poate că este mai important ca un copil să vadă că o emoție poate fi luată în serios fără să devină o sentință.
„Mi-e frică” nu trebuie să însemne „nu pot”. „Sunt furios” nu trebuie să însemne „am dreptate”.
„Sunt îngrijorat” nu înseamnă neapărat „există un pericol”.
Ceea ce simțim este real, dar realitatea emoției nu garantează și adevărul concluziei pe care o tragem din ea. Maturizarea emoțională nu înseamnă doar să învățăm să ne controlăm mai bine furia, frica, tristețea sau îngrijorarea, ci și să devenim suficient de curioși față de noi înșine încât să ne întrebăm de unde vine felul acesta de a simți, pentru ce ne este folositor, încotro ne duce și dacă mai avem nevoie de el în forma în care l-am învățat.
Uneori, vom descoperi că da, frica ne avertizează asupra unui pericol real, furia ne ajută să apărăm o limită, tristețea ne spune că am pierdut ceva important, alteori vom descoperi că reacționăm astăzi după o hartă desenată cu mult timp în urmă, într-o lume care între timp s-a schimbat.
Iar hărțile pot fi redesenate, greu, încet, uneori cu întoarceri pe drum, dar pot fi redesenate.
Când un copil ne privește pentru a afla ce se face cu frica, furia sau tristețea, poate că nu are nevoie să vadă un adult care știe întotdeauna ce să facă cu ele, poate că îi este mai folositor să vadă un adult care a învățat că ceea ce simte merită ascultat, dar poate fi și pus sub semnul întrebării.
Iar noi, când simțim ceva, mai avem curiozitatea să ne întrebăm pentru ce?
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
Polonia pregătește populația pentru război: Ghid oficial pentru atacuri aeriene și evacuare
Nadia Comăneci crește următoarea generație de aur a României: Selecțiile au început deja
Daniel Pană, Pardon Brewery: „Nu faci rabat la calitate. Nici la bere, nici în business”
Germania redeschide dialogul direct cu Rusia: prima întâlnire a miniștrilor de Externe după invazia Ucrainei (Video)
