În ultimele luni am tot ajuns, pe drumuri diferite, la relațiile dintre noi: la felul în care ne alegem, la ce așteptăm unul de la celălalt și la ce credem că spune despre noi omul pe care îl avem alături. Este una dintre acele conversații pe care probabil nu le vom termina nici aici și nici prea curând, pentru că de fiecare dată când pare că am lămurit ceva, mai rămâne o întrebare.
De data aceasta, una aparent simplă: cât din ceea ce oferim într-o relație este iubire și cât este schimb?
Ne place să spunem că iubirea adevărată nu ține socoteala, că atunci când iubești, dai fără să numeri și fără să aștepți ceva în schimb. Iar dacă ai ajuns să te gândești cine a făcut mai mult, cine a renunțat mai des sau cine a fost acolo când celuilalt i-a fost greu, poate că ceva s-a stricat.
Nu sunt atât de sigur. Poate că și relațiile bune țin, din când în când, socoteala, doar că nu transformă socoteala în factură.
Este aproape imposibil să trăiești lângă cineva fără să observi ce se întâmplă între voi. Știi cine întreabă mai des „cum ești?”, cine organizează lucrurile, cine face primul pas după o ceartă, cine își schimbă programul, cine își amintește, cine susține și cine pare să aibă întotdeauna ceva mai mult loc pentru sine. Nu avem nevoie de un Excel pentru asta. Relațiile au memorie, iar memoria nu este neapărat dușmanul iubirii.
Întrebarea interesantă începe puțin mai târziu: pentru ce ținem socoteala?
Când ceea ce oferim spune și ceva despre noi
Într-o relație nu oferim doar timp, afecțiune, bani, sex, grijă sau disponibilitate. Prin felul în care participăm construim și un răspuns la întrebarea: cine sunt eu pentru omul acesta?
Pot fi cel care rezolvă, cel care susține, cel care nu abandonează, cel care aduce banii, cel care împacă sau cel care renunță pentru binele celuilalt. Toate pot fi forme autentice de grijă și, în același timp, pot răspunde unei nevoi foarte omenești: aceea de a ști că avem un loc, că suntem semnificativi și importanți.
Uneori, ajungem să știm că suntem importanți tocmai pentru că celălalt are nevoie de noi.
Aici lucrurile se complică. Dacă o parte importantă din valoarea mea în relație vine din faptul că sunt necesar, am toate motivele să ofer, poate chiar mai mult decât mi se cere, să preiau, să rezolv, să anticipez, să fiu disponibil.
Asta nu înseamnă că ofer doar pentru mine. Într-o relație, grija pentru celălalt și nevoia de a simți că avem un loc important în viața lui pot exista în același gest. Pot să fac ceva pentru tine fiindcă te iubesc și să-mi doresc, în același timp, să observi, pot să renunț la ceva pentru că ție îți este greu și să sper că, atunci când îmi va fi greu mie, vei rămâne lângă mine, pot să ofer fără să cer nimic astăzi, dar să existe undeva presupunerea că și tu ai face același lucru pentru mine.
Așteptarea nu anulează iubirea, devine însă important ce facem cu ea.
Uneori este mai ușor să oferim decât să cerem?
Să cerem direct este mai greu decât pare.
„Am nevoie să fii mai aproape de mine.” „Mi-ar plăcea să te ocupi și tu de asta.” „Am nevoie să simt că sunt important pentru tine.”
În toate există un risc pe care nu-l putem controla: celălalt poate spune nu (și, da, există și mai rău decât atât, poate să râdă de mine, să mă acuze, să mă ignore). Sau poate spune da fără entuziasmul pe care îl speram. Putem chiar descoperi că ceva foarte important pentru noi nu are aceeași greutate pentru omul de lângă noi.
Când cer, mă expun.
Uneori, pare mai sigur să ofer. Fac pentru tine lucrurile pe care mi-aș dori să le faci pentru mine, sunt atent în felul în care aș vrea să fii atent, renunț fără să-mi ceri și presupun că, atunci când va veni momentul, vei înțelege singur ce trebuie să faci (acest mecanism este de multe ori neconștient).
Doar că, în felul acesta, putem construi un contract pe care celălalt nu l-a citit, nu l-a semnat și despre care este foarte posibil să nici nu știe că există.
Așa apare un traseu pe care îl întâlnim destul de des: ofer, nu cer, aștept, nu primesc ceea ce speram, mai ofer puțin, încep să mă simt nevăzut și, încet, apare resentimentul. Odată cu el se deschide și arhiva.
„Eu am fost lângă tine când...”
„De câte ori am renunțat eu...”
„După tot ce am făcut pentru tine...”
Uneori, reproșul descrie un dezechilibru cât se poate de real. Dar merită să ne întrebăm și când am spus pentru prima dată ce așteptam: atunci când încă puteam formula o nevoie sau abia acum, când prezentăm factura?
Poate că uneori generozitatea este și o cale de a cere fără să riscăm un refuz.
Socoteala nu este totuna cu factura
Nici extrema cealaltă nu ne ajută prea mult. Ideea că, într-o relație bună, nu trebuie să numeri niciodată poate ascunde (sau genera) dezechilibre serioase.
Viața nu funcționează 50/50. Vor exista perioade în care unul duce mai mult, are mai mult timp, energie sau mai multe resurse, celuilalt îi este greu și poate contribui mai puțin. Peste o vreme, lucrurile se pot inversa, echilibrul unei relații nu este o fotografie, ci se mișcă odată cu oamenii care o formează.
Dar există o diferență între „acum îți este greu și pot să duc eu mai mult” și „de ani de zile eu duc aproape tot și amândoi am început să numim asta normalitate”.
Uneori, trebuie să numărăm tocmai pentru a observa că ceva s-a schimbat. Pot spune: „În ultima vreme, simt că am rămas destul de singur cu lucrurile noastre. Ce se întâmplă?”
Sau: „După tot ce am făcut pentru tine, acum trebuie să faci asta pentru mine.”
Ambele propoziții pornesc din observarea unui dezechilibru. Prima deschide o conversație, a doua încearcă să creeze o datorie și aproape sigur generează un conflict.
Iar datoria are un avantaj psihologic important: ne dă impresia că avem mai mult control. Dacă spun „am nevoie de tine”, tu poți să mă refuzi. Dacă spun „îmi datorezi”, încerc să elimin tocmai această posibilitate. Nu mai trebuie să alegi să fii alături de mine; trebuie să fii, pentru că am suficiente lucruri trecute în registru. În felul acesta, contabilitatea relațională poate deveni și o protecție împotriva vulnerabilității. În loc să risc să aflu dacă alegi să rămâi lângă mine, încerc să construiesc suficiente datorii încât alegerea ta să nu mai fie atât de liberă.
Cel care dă mai mult nu este întotdeauna cel mai slab
Mai există o complicație. Suntem tentați să vedem persoana care oferă permanent drept partea vulnerabilă a relației. Uneori poate este, dar a oferi poate aduce și putere.
Dacă eu rezolv mereu, ajung să fiu cel care știe cum se fac lucrurile. Dacă eu susțin permanent, tu poți deveni cel care are nevoie de susținere. Dacă eu sunt mereu cel care renunță, pot ajunge să ocup poziția celui căruia celălalt îi rămâne mereu dator.
Fără să ne propunem neapărat, poate începe să funcționeze pe o logică putere de sus în jos: unul devine cel care știe, poate, dă și salvează, iar celălalt cel care primește, are nevoie și rămâne dator.
Aici perspectiva lui Alfred Adler mi se pare, în continuare, foarte actuală. Într-o relație, cooperarea nu presupune să facem aceleași lucruri și nici să contribuim permanent în proporții egale. Presupune să ne putem întâlni de pe poziții de egalitate umană, fără ca diferențele dintre noi să fie transformate într-o scară pe care unul trebuie să stea deasupra celuilalt.
Pot să fac mai mult fără să cred că devin superior și pot să am nevoie de mai mult fără să devin inferior.
Poate tocmai de aceea uneori ne este atât de greu să ieșim chiar și din rolurile de care ne plângem. Cel care spune „eu le fac pe toate” poate fi realmente obosit și nedreptățit, dar poate descoperi și că îi este greu să lase lucrurile în mâna celuilalt. Pentru că odată cu responsabilitatea ar trebui să cedeze și controlul și, poate, o parte din sentimentul că, fără el, lucrurile nu ar funcționa.
Nu înseamnă că cel care duce mai mult este vinovat pentru dezechilibru, înseamnă doar că relațiile sunt rareori suficient de simple încât unul să fie numai cel care dă, iar celălalt numai cel care ia.
Ce facem după ce începem să numărăm?
Poate că am pus greșit problema atunci când am încercat să alegem între iubire și tranzacție. În orice relație există schimb, avem nevoi, așteptări și limite, oferim și vrem să primim, negociem și, inevitabil, observăm ce se întâmplă între noi.
Problema nu este că observăm. Problema începe când ceea ce oferim devine felul prin care încercăm să ne asigurăm valoarea, să evităm riscul de a cere, să-l facem pe celălalt dator sau să păstrăm o poziție din care ne este mai greu să fim refuzați. Cooperarea cere ceva mai dificil decât să nu ținem socoteala, cere să putem spune ce avem nevoie fără să construim mai întâi o datorie și să putem contribui fără să transformăm contribuția într-o poziție de superioritate.
Poate că și relațiile bune țin socoteala. Uneori, chiar au nevoie de ea ca să observe că ceva s-a dezechilibrat. Dar întrebarea care spune mai multe despre noi nu este dacă am început să numărăm.
Este ce facem cu socoteala după aceea: o folosim ca să înțelegem ce se întâmplă între noi sau așteptăm până când avem suficiente lucruri de trecut pe factură?
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
Bolojan îi cere lui Nicușor Dan să desemneze mai repede un premier: Costurile crizei politice cresc în fiecare zi
Grindeanu susține că nu știa de varianta Luca Niculescu premier. Nicușor Dan ar putea face desemnarea înainte de plecarea în SUA
Grecii s-au convins de Octavian Popescu
Ai dormit prost? Metoda simplă prin care îți poți proteja memoria după o noapte agitată
