„Eu îmi respect cuvântul, de ce tu nu o faci?” „Eu muncesc fără să mă plâng, de ce tu ai nevoie de pauză?” Cele două întrebări pot fi rostite cu aceeași indignare, deși una cere respectarea unei promisiuni, iar cealaltă poate cere unui om să trăiască după măsura noastră.
Am tot vorbit despre așteptările din relații și despre sensurile pe care le dăm gesturilor celorlalți. Aș continua această conversație cu o presupunere care ne însoțește în multe întâlniri: dacă mie un lucru mi se pare firesc, corect sau important, mă aștept ca și omul din fața mea să-l vadă la fel.
Uneori, presupun că gândești ca mine, alteori, consider că ar trebui să o faci. Dacă eu sunt sincer, îți acord încredere, dacă eu îmi arăt dragostea prin grijă și implicare, aștept aceleași gesturi de la tine. Când descopăr că lucrurile stau altfel, pot fi dezamăgit, dar pot merge și mai departe, până la concluzia că diferența ta spune ceva rău despre tine sau despre intențiile tale față de mine.
Când felul meu de a fi devine regulă
Cu toții pornim de la ceea ce cunoaștem. În familie și în experiențele noastre, învățăm cum se arată afecțiunea, ce înseamnă să fii responsabil, în cine poți avea încredere și ce trebuie să faci pentru a fi acceptat. Unele concluzii le formulăm conștient, altele se așază în obiceiurile noastre și devin atât de familiare, încât nu le mai punem la îndoială.
În perspectiva psihologică adleriană, logica privată cuprinde convingerile și interpretările prin care ne orientăm în viață, felul în care înțelegem oamenii și condițiile în care credem că putem avea un loc între ei. Ea are o coerență în istoria noastră, însă această coerență nu o transformă automat într-o explicație valabilă pentru toată lumea.
Dacă am învățat că un om serios muncește până termină tot, pot privi cu suspiciune colegul care pleacă la timp (sau mai devreme). Dacă apropierea a însemnat să ne spunem orice, nevoia ta de intimitate personală poate să-mi pară dovada că ascunzi ceva. Dacă pentru mine prudența este esențială, disponibilitatea ta de a risca poate deveni, în ochii mei, inconștiență.
Trecerea se face aproape pe nesimțite: „eu așa procedez” devine „așa se procedează”, apoi „un om responsabil ar face la fel”. Felul meu de a trăi capătă autoritatea unei reguli generale, iar tu trebuie să explici de ce te abați de la ea.
La muncă, în dragoste, în deciziile curente, în valori și credințe, pot ajunge să caut aceeași confirmare: să văd în alegerile tale că alegerile mele sunt cele bune.
Pot avea valori bune și totuși să mă înșel?!
Aici cred că avem nevoie de o distincție. Omul care se ia pe sine ca reper poate fi corect, muncitor, organizat și atent la ceilalți, poate presupune, cu bună-credință, că și oamenii pe care îi întâlnește vor proceda la fel.
Dacă eu îmi respect promisiunile, mă pot baza prea ușor pe promisiunea ta, fără să verific dacă ești de încredere. Când descopăr că m-ai înșelat, dezamăgirea mea nu dovedește că am cerut prea mult. Poate că am acordat încredere pornind de la mine, dar comportamentul tău rămâne responsabilitatea ta.
În același timp, o valoare bună nu face automat corectă orice judecată construită în numele ei. Pot prețui munca și să mă aștept ca toți să lucreze în ritmul meu, să rămână peste program sau să-și organizeze viața în jurul profesiei. Colegul care pleacă la timp poate să-și fi îndeplinit responsabilitățile, deși eu îi citesc plecarea ca pe o lipsă de implicare. Valoarea și forma pe care i-o dau eu nu coincid întotdeauna. Seriozitatea unui om trebuie evaluată și prin ceea ce face, nu doar prin asemănarea cu obiceiurile mele.
Presupunerea poate merge și în cealaltă direcție. Dacă eu îmi calculez gesturile pentru a obține un avantaj, pot căuta un interes ascuns în generozitatea ta. Dacă obișnuiesc să evit adevărul, sinceritatea ta poate să-mi pară naivitate sau o strategie pe care încă nu am descifrat-o.
Există și reguli nocive pe care cineva le consideră firești: controlul prezentat drept grijă, umilirea justificată ca educație, supunerea cerută în numele respectului. Avem de examinat și conținutul acestor reguli. Deschiderea către oameni nu ne obligă să considerăm acceptabil orice comportament.
De la diferență la amenințare
Mă întreb, uneori, de ce ne irită atât de mult anumite alegeri ale altora, chiar și atunci când nu ne afectează direct. Cineva își schimbă profesia, refuză o obligație socială sau își permite să se odihnească fără vinovăție, iar noi simțim nevoia să-i demonstrăm că procedează greșit.
Uneori, alternativa lui pune în discuție o regulă după care ne-am condus propria viață. Dacă am crezut că trebuie să mă sacrific permanent pentru a fi iubit, omul care pune limite și rămâne iubit poate trezi întrebări incomode. Pot deveni curios, dar pot și să-l numesc egoist, păstrând astfel intactă explicația propriilor alegeri.
Alteori, diferența mă neliniștește fiindcă nu știu la ce să mă aștept. Îmi este mai ușor să anticipez un om care seamănă cu mine, iar ceea ce nu înțeleg poate să-mi pară riscant. Acest lucru devine mai apăsător când sunt implicate valori sau credințe de care îmi leg identitatea: dezacordul tău poate suna ca o contestare a ceea ce sunt.
În relațiile apropiate, dacă pentru mine iubirea înseamnă acord, opinia ta diferită poate deveni dovada că nu mă mai iubești. Dacă respectul înseamnă să nu fiu contrazis, obiecția ta poate fi trăită ca o ofensă. Ajung să interpretez autonomia ta ca pe un gest îndreptat împotriva mea.
Nu orice dezacord urmează acest drum. Totuși, între „tu vezi altfel” și „tu îmi vrei răul” există o distanță care cere dovezi, chiar dacă emoția mă face să simt că explicația este deja completă.
Să te cunosc și când nu îmi semeni
Spunem adesea că încercăm să ne punem în locul celuilalt. Uneori însă ne imaginăm doar ce am face noi în situația lui: îi împrumutăm împrejurările, dar păstrăm propriile sensibilități și explicații, apoi ne mirăm că el reacționează altfel.
Eu aș cere ajutor, tu te retragi, eu aș simți furie, tu simți rușine, eu aș trăi schimbarea ca pe o eliberare, pentru tine ea înseamnă pierderea unui reper. Ca să te cunosc, am nevoie să aflu cum este pentru tine și să las ceea ce aflu să schimbe imaginea pe care mi-am făcut-o.
Sentimentul comunitar, fundamental în gândirea adleriană, ne orientează către interesul pentru ceilalți, apartenență și cooperare. În viața de zi cu zi, aceasta înseamnă să-i recunosc celuilalt un loc și când nu îmi confirmă perspectiva, să mă intereseze experiența și binele lui, alături de propriile nevoi.
La muncă, de exemplu, putem conveni ce avem de făcut, cine răspunde și ce înseamnă o treabă bine îndeplinită. Avem astfel criterii comune, fără să cerem tuturor același ritm sau aceleași obiceiuri. În cuplu, putem discuta cum arată grija pentru fiecare și ce suntem dispuși să facem, în loc să așteptăm ca celălalt să ghicească.
Această disponibilitate cere curaj. Pot afla că am judecat prea repede sau că regula mea are limite, pot afla și că există o nepotrivire reală. Cunoașterea nu garantează acordul, dar ne ajută să vedem mai limpede ce putem construi împreună.
Ce aștept, de fapt, de la tine?
Aș păstra două lucruri de exersat. Primul este să observ momentul în care propriul reper devine verdict: când spun că un om corect sau iubitor ar face ceva, vorbesc despre o responsabilitate, despre un acord sau despre felul meu obișnuit de a proceda?
Al doilea este să verific presupunerile și să fac cunoscute așteptările importante. Pot spune ce contează pentru mine, pot întreba cum vezi tu lucrurile și pot cere respectarea unei promisiuni. Din conversație poate apărea un acord, o limită sau constatarea că ne dorim lucruri incompatibile.
Nu este simplu și nu reușim de fiecare dată. Când suntem obosiți, speriați sau răniți, explicațiile familiare se impun repede. Putem reveni însă asupra unei concluzii, putem întreba și după ce am judecat, putem recunoaște că ne lipsesc informații.
Pot avea dreptate în privința unei valori și totuși să mă înșel în privința omului din fața mea. Iar când cineva trăiește altfel, poate că merită să mă întreb: cât din el cunosc și cât din mine presupun că găsesc în el?
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
România scapă de retrogradare, dar are un cartonaș galben de la S&P. Economist: Nu e momentul pentru șampanie
Grăsimea corporală este esențială pentru sănătate. Câtă grăsime ar trebui să avem și cum o putem măsura
Destinația turistică unde ești plătit cu 10.000 de dolari ca să mănânci, să bei și să admiri apusurile timp de 10 zile (Video)
WTA reduce numărul de turnee obligatorii pentru jucătoarele de top
