Uneori începem o ceartă despre ceva ce s-a întâmplat astăzi și o terminăm discutând despre ceva petrecut acum trei ani. Plecăm de la vasele rămase în chiuvetă, de la un telefon la care n-ai răspuns sau de la faptul că ai întârziat și, douăzeci de minute mai târziu, suntem din nou în concediul acela în care nu m-ai întrebat ce vreau, în seara în care n-ai fost lângă mine sau la toate lucrurile pe care eu le-am făcut pentru tine și tu nu le-ai făcut pentru mine.
Cearta de astăzi aproape că a dispărut. În locul ei am deschis dosarul relației.
Sigur că ne certăm. Uneori ridicăm vocea, alteori construim argument peste argument până când nici nu mai știm foarte bine de unde am pornit. Sunt certuri cu reproșuri și acuzații, certuri cu lamentări și sunt acele tăceri glaciale în care doi oameni continuă să locuiască în aceeași casă, dar, pentru câteva ore sau câteva zile, parcă nu mai locuiesc în aceeași relație.
Nu cred că existența conflictului spune, în sine, foarte multe despre calitatea unui cuplu. Trăim suficient de aproape unii de ceilalți încât să ne lovim inevitabil de diferențe, frustrări și așteptări neîmplinite. Mi-ar ridica mai multe semne de întrebare doi oameni care spun că nu s-au certat niciodată decât doi oameni care recunosc că, uneori, o fac prost.
Problema începe în altă parte: atunci când, indiferent de unde pornește cearta de astăzi, ajungem mereu la ceea ce celălalt nu a făcut atunci.
Uneori trebuie să ne întoarcem în trecut
Ar fi simplu să spunem că trecutul trebuie lăsat în urmă, ar fi și greșit și nereal.
Există momente în care am fost răniți, dezamăgiți, abandonați sau pur și simplu nu ne-am simțit văzuți de omul de lângă noi. Există promisiuni încălcate și situații în care celălalt chiar ar fi putut face mai mult. Faptul că au trecut trei luni sau trei ani nu transformă automat o experiență dureroasă într-una rezolvată.
Uneori, în spatele unui reproș repetat stă o propoziție mult mai simplă: „Tot nu cred că ai înțeles ce a însemnat pentru mine ceea ce s-a întâmplat atunci.”
Și poate că nici n-am înțeles.
Uneori trebuie să ne întoarcem în trecut tocmai ca să putem merge înainte. Alteori ne întoarcem acolo tocmai pentru a nu mai putea merge nicăieri. Diferența nu stă neapărat în amintirea pe care o aducem în discuție, ci în ceea ce facem cu ea.
Putem reveni la un episod pentru a-l înțelege, pentru a cere o reparație, pentru a spune ce n-am reușit să spunem atunci sau pentru a găsi o modalitate prin care lucrurile să nu se repete. Dar putem reveni și pentru a mai lua de acolo o probă pentru procesul pe care îl purtăm astăzi.
Atunci trecutul devine un dosar care nu se închide niciodată. Greșelile celuilalt rămân disponibile, gata să fie scoase din nou pe masă. Eu am făcut, tu n-ai făcut, eu am renunțat, tu nu ai renunțat, eu am fost acolo, tu ai lipsit.
Problema nu este că avem memorie, problema apare când memoria relației începe să funcționeze ca probatoriu. Și, pentru că o relație nu poate fi redusă la o balanță în care toate gesturile au aceeași greutate, socoteala nu se termină niciodată. Una este să observăm reciprocitatea într-o relație și cu totul alta să ținem contabilitatea vinovăției.
Pentru ce îmi trebuie acum ceea ce ai făcut atunci?
Suntem obișnuiți să întrebăm de ce facem ceea ce facem. De ce mă rănește atât de tare? De ce reacționez așa? De ce mă întorc mereu la acel moment?
Alfred Adler adaugă însă o întrebare care mie mi se pare deosebit de utilă tocmai aici: pentru ce? Cu ce scop?
Nu pentru că tot ceea ce facem ar fi calculat sau conștient și nici pentru că trecutul nu ar conta. Dar comportamentul nostru are și o direcție. Încercăm să obținem ceva, să evităm ceva, să ne protejăm sau să ne păstrăm o anumită poziție în relație.
Și atunci mă pot întreba: pentru ce aduc acum, în această ceartă, ceea ce s-a întâmplat acum trei ani? Poate vreau, în sfârșit, să mă înțelegi, am nevoie de o reparație pe care n-am primit-o. Poate vreau să mă asigur că nu se va mai întâmpla. Dar poate vreau să recunoști că eu am avut dreptate sau să simți, măcar puțin, din ceea ce am simțit eu atunci.
Și mai există o posibilitate, ceva mai incomodă. Uneori ne este greu să renunțăm la o ceartă veche nu numai pentru că încă ne doare, ci și pentru că am câștigat ceva din ea: poziția celui căruia i s-a greșit.
Durerea poate fi cât se poate de reală, iar celălalt poate fi responsabil pentru ceea ce a făcut. Dar, în timp, eu pot deveni creditorul, iar tu datornicul. Și cât timp datoria există, pot reveni la ea.
Numai că este greu să construiești o relație între un creditor și un datornic. Mai devreme sau mai târziu, cuplul are nevoie ca cei doi să se poată întâlni din nou pe același plan.
Avem o problemă sau tu ești problema?
Poate că aici se schimbă cel mai mult direcția unui conflict. Putem fi doi oameni care au o problemă unul cu celălalt. Eu sunt aici, tu ești dincolo, iar între noi se adună argumentele prin care fiecare încearcă să demonstreze ceva despre celălalt.
Tu nu mă înțelegi. Tu ești indiferent. Tu faci întotdeauna asta. Tu n-ai făcut niciodată destul.
Iar dacă problema ești tu, trecutul îmi este foarte folositor. Îmi oferă dovezi, pot găsi alte trei situații care arată că ești exact așa cum spun eu că ești. Dar putem face și o mișcare diferită: să devenim doi oameni care au împreună o problemă cu problema.
Asta nu înseamnă să ștergem responsabilitățile sau să împărțim artificial vina în două. Dacă eu te-am mințit, eu am mințit. Dacă te-am jignit, responsabilitatea este a mea. Dacă nu mi-am respectat promisiunea, nu putem transforma asta într-un confortabil „amândoi avem o problemă cu promisiunile”.
Cooperarea nu presupune ca vina să fie întotdeauna 50–50.
Dar, după ce responsabilitatea este recunoscută, mai rămâne ceva de făcut. Putem rămâne unul în fața celuilalt, încercând să câștigăm procesul, sau putem ajunge, măcar pentru câteva minute, de aceeași parte a mesei, în fața lucrului care ni se întâmplă. Atunci și trecutul își schimbă funcția.
„Vezi? Și acum trei ani ai făcut exact același lucru” poate însemna: „Uite dovada despre ce fel de om ești.” Dar poate însemna și: „Uite, asta ni se întâmplă din nou.”
Aceeași amintire. Un scop relațional complet diferit.
Aici întrebarea lui Adler devine mult mai puțin teoretică: pentru ce folosesc astăzi ceea ce s-a întâmplat ieri? Ca să-l definesc pe omul din fața mea prin greșelile lui sau ca să înțeleg un tipar pe care am putea încerca să-l schimbăm?
O ceartă ar trebui să producă ceva nou
Poate că acesta este un criteriu mai folositor după care să ne uităm la conflictele noastre. Nu numai cât de tare ne-am certat, cine a ridicat primul vocea sau cine a avut argumentul mai bun.
Ci: ce știm după această ceartă și nu știam înainte?
O ceartă poate fi neplăcută, obositoare și chiar prost purtată, dar să lase totuși ceva folositor în urma ei. Pot afla că un gest pe care eu îl consideram banal pentru tine înseamnă foarte mult. Poți afla că atunci când te retragi eu nu interpretez retragerea ta ca pe o nevoie de liniște, ci ca pe un abandon. Putem descoperi că folosim aceleași cuvinte pentru lucruri diferite sau că fiecare a venit în relație cu așteptări despre care celălalt nici măcar nu știa că există.
Și, eventual, putem ajunge la ceva concret. Data viitoare spune-mi, data viitoare nu pleca pur și simplu, data viitoare nu lua hotărârea fără mine. Data viitoare încearcă să-ți amintești că pentru mine lucrul acesta contează!
Am trecut astfel de la ce s-a întâmplat, la ce a însemnat pentru fiecare dintre noi și, în cele din urmă, la ce putem face diferit. Putem, în schimb, să reconstruim cu o precizie aproape judiciară o seară de acum trei ani. Cine ce a spus, cine a plecat primul, cine a sunat și cine nu a răspuns. Putem stabili chiar și cine avea mai multă dreptate.
Și totuși să nu avem nicio idee despre ce vom face diferit duminica viitoare. Atunci cearta nu mai produce informație pentru relație, este doar încă o rundă.
Am învățat de undeva ce fac oamenii cu o ceartă
Cu mult înainte să avem primul partener, am stat ani întregi într-un loc în care oamenii se iubeau, se supărau, greșeau, se împăcau sau nu se împăcau. Familia a fost și primul nostru laborator relațional. Asta nu înseamnă că vom copia mecanic ceea ce făceau părinții noștri. Uneori ne petrecem o bună parte din viață încercând să facem exact contrariul.
Putem spune „Nu suport când îmi scoți trecutul în față, exact asta făcea mama”, iar zece minute mai târziu să spunem: „Și anul trecut ai făcut exact același lucru.”
Nu este neapărat ipocrizie. Putem respinge comportamentul pe care l-am văzut acasă și totuși să păstrăm ceva din logica lui. Copilul își construiește propriile concluzii despre cum funcționează relațiile, ce se întâmplă când cineva greșește, cine câștigă într-un conflict și ce trebuie să facă pentru a se proteja. Un copil crescut într-o familie în care fiecare greșeală era reamintită ani întregi poate ajunge adultul care procedează la fel. Dar poate ajunge și adultul care refuză orice conflict, se retrage, tace și spune că „nu are rost să discutăm”.
Comportamentele sunt opuse, dar concluzia din spatele lor poate fi asemănătoare: conflictul este periculos și oricum nu duce nicăieri. Poate că nu repetăm întotdeauna ceea ce am văzut acasă. Uneori repetăm regulile nevăzute după care funcționa casa.
Iar dacă avem copii, participăm deja la construirea altor asemenea reguli.
Ei nu învață doar cum ne certăm, învață ce se poate întâmpla după ce ne-am certat.
Pot învăța că o greșeală rămâne o armă, că atunci când recunoști că ai greșit pierzi și că orice conflict trebuie să lase în urmă un vinovat. Dar pot vedea și doi oameni care se supără, care nu sunt întotdeauna calmi sau generoși și care uneori greșesc chiar felul în care se ceartă, dar care se pot întoarce unul către celălalt. Pot recunoaște o greșeală, pot repara și pot încerca altceva data viitoare.
Nu cred că trebuie să le oferim copiilor imaginea unor părinți care nu se ceartă. Poate că este mai important să le oferim experiența unor relații care pot supraviețui conflictului și în care oamenii pot repara ceva după ce s-au rănit.
Și asta se învață acasă.
O ceartă are nevoie și de un viitor
Există situații în care nici toate conversațiile din lume nu ne vor duce la aceeași versiune a trecutului. Eu pot continua să cred că atunci m-ai lăsat singur. Tu poți continua să crezi că, în situația aceea, ai făcut tot ceea ce puteai. Putem vorbi despre asta de zece ori și este posibil ca nici a unsprezecea conversație să nu producă verdictul comun pe care unul dintre noi îl așteaptă.
Asta nu înseamnă că durerea nu contează și nici că trecutul trebuie declarat închis doar pentru că au trecut anii. Poate că repararea nu presupune întotdeauna să ajungem la aceeași poveste despre ieri. Unele dosare ale unei relații nu se vor închide niciodată cu un verdict unanim, unele lucruri vor rămâne văzute diferit, poate chiar pentru totdeauna.
Dar o relație nu poate trăi numai din probele despre ceea ce a fost.
La un moment dat trebuie să hotărâm ce facem cu ele. Le folosim în continuare pentru a demonstra cine este omul de lângă noi sau le folosim pentru a înțelege ce ni se întâmplă împreună? Poate că aici se află diferența dintre o ceartă pe care o vom purta din nou și din nou și una din care putem, în cele din urmă, să ieșim: nu în faptul că am stabilit definitiv cine a avut dreptate, ci în faptul că am reușit să trecem de aceeași parte a problemei.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
De ce „triumful” lui Trump din Groenlanda este, de fapt, un fiasco
Ziua 1669 Atacuri cu rachete Zircon și drone asupra Ucrainei. Aproape 200.000 de locuințe fără curent în Odesa. Întâlnirea Trump-Zelenski este incertă
„Raiul pe pământ”, la București: Cum arată Insula Lacului Morii după modernizare. Plajă, pontoane și concerte la apus (Foto & Video)
Transfer la FCSB: Roș-albaștrii și-au găsit mijlocaș central
