Avem tendința să ne imaginăm înaintarea în vârstă ca pe ceva care începe destul de târziu. Pe undeva pe la 60 sau 70 de ani, când apar problemele despre care până atunci vorbeam mai ales referindu-ne la părinți sau bunici. Până acolo suntem adulți, pur și simplu, iar după aceea începem să îmbătrânim.
Corpul nu respectă însă această împărțire atât de comodă.
Unele dintre capacitățile noastre fizice ating nivelurile maxime mult mai devreme. Masa și forța musculară, de exemplu, ajung în general la vârf în jurul vârstei de 30–35 de ani, după care începe un declin gradual.
Asta nu înseamnă că la 36 de ani trebuie să ne pregătim pentru bătrânețe și nici că există o vârstă exactă de la care lucrurile încep să meargă prost. Diferențele individuale sunt foarte mari. Înseamnă doar că ideea potrivit căreia putem să nu ne ocupăm prea mult de noi până la 60 de ani, iar atunci să începem să avem grijă de sănătate, pornește de la o premisă greșită.
Îmbătrânirea nu începe într-o zi. Este un proces care ne însoțește de-a lungul vieții, iar o parte dintre diferențele pe care le vedem mai târziu sunt construite, favorizate sau limitate de ceea ce s-a întâmplat în anii anteriori.
Asta nu înseamnă că avem control asupra tuturor lucrurilor care ni se vor întâmpla, ci înseamnă că există lucruri pe care le putem influența și că poate ar trebui să privim grija față de noi mai puțin ca pe un răsfăț și mai mult ca pe o formă de întreținere.
Unele lucruri nu mai vin gratis
La douăzeci și ceva de ani putem pierde o noapte, putem mânca la ore imposibile, putem abandona mișcarea pentru câteva luni și, cu puțin noroc, organismul repară o parte dintre aceste excese fără să ne trimită imediat factura. Mai târziu, descoperim că factura vine ceva mai repede și că termenul de plată s-a scurtat.
Nu este neapărat o veste proastă, este mai degrabă o schimbare de regulă.
Una dintre resursele pe care începem să le privim altfel este energia. Când avem impresia că este nelimitată, o cheltuim fără prea multă contabilitate. Acceptăm încă o obligație, mai pierdem o noapte, mai împingem puțin programul, mai lăsăm odihna pentru weekend. Pe măsură ce trec anii, devine însă util să înțelegem nu numai câtă energie avem, ci și unde o folosim.
A avea grijă de tine nu înseamnă să-ți conservi energia evitând orice efort. Ar fi o interpretare destul de nefericită. Uneori, tocmai efortul ne ajută să funcționăm mai bine: mișcarea, o activitate nouă, ieșirea din casă, întâlnirea cu cineva, rezolvarea unei probleme pe care am amânat-o. Alteori, avem nevoie să ne oprim. Important este să facem diferența între cele două și să nu transformăm nici oboseala într-un mod permanent de viață, nici confortul într-un scop.
Aici grija față de corp devine destul de puțin spectaculoasă. Înseamnă mișcare, somn, hrană rezonabilă, controale medicale potrivite și atenție la schimbările care apar. Nu sunt lucruri care arată foarte bine într-o fotografie despre „self-care”, dar probabil că tocmai acestea descriu mai bine ce înseamnă să ai grijă de tine pe termen lung.
Și nu facem toate acestea pentru a câștiga un concurs imaginar de îmbătrânire. Putem avea un stil de viață foarte atent și tot ne putem îmbolnăvi. Genetica, mediul, accidentele, condițiile economice și sociale și, pur și simplu, întâmplarea contează enorm. Ideea că sănătatea este întotdeauna recompensa celor care „au făcut totul bine” nu este doar falsă, ci poate deveni și nedreaptă față de cei care se îmbolnăvesc.
Putem vorbi doar despre partea asupra căreia avem o anumită influență.
Și mintea are nevoie de mișcare
Ce se întâmplă cu corpul este mai ușor de observat pentru că, mai devreme sau mai târziu, ne anunță. Există însă și o altă formă de întreținere, mai discretă.
În prima parte a vieții suntem împinși aproape permanent spre schimbare. Mergem la școală, poate la facultate, începem să lucrăm, schimbăm locuri, întâlnim oameni, învățăm meserii, intrăm și ieșim din relații, ne mutăm. O bună parte din dezvoltare ni se întâmplă pentru că viața nu ne lasă prea multe alternative.
Mai târziu, putem deveni foarte buni la viața pe care deja o avem. Știm cum ne facem meseria, ce oameni ne plac, unde ne place să mergem, ce mâncăm, ce citim și, eventual, ce părere avem despre majoritatea lucrurilor importante. Stabilitatea aceasta este valoroasă, am muncit pentru ea. Numai că stabilitatea se poate transforma, aproape fără să observăm, în inerție.
Dacă fac numai lucrurile la care mă pricep, discut mai ales cu oameni care văd lumea aproximativ ca mine și evit situațiile în care nu știu ce am de făcut, nu devin neapărat mai înțelept. Pot deveni doar foarte eficient în repetarea unei lumi pe care o cunosc deja.
De aceea, grija față de noi înseamnă și să continuăm să ne dezvoltăm. Să citim altceva, să învățăm ceva, să mergem într-un loc necunoscut, să încercăm o activitate nouă, să acceptăm o tehnologie pe care, la primul impuls, o declarăm inutilă sau să intrăm în conversație cu oameni din altă generație fără să presupunem din start că noi avem experiența, iar ei mai au de învățat.
Partea dificilă nu este întotdeauna învățarea. Uneori este faptul că trebuie să acceptăm din nou să fim începători. După o anumită vârstă și după ce am devenit competenți în profesia și în viața noastră, poate fi surprinzător de inconfortabil să nu știm, să întrebăm, să greșim sau să avem nevoie ca cineva mai tânăr să ne explice de două ori.
Dar tocmai disponibilitatea aceasta ne păstrează flexibili.
Nu cred că trebuie să transformăm fiecare an într-un proiect de dezvoltare personală. Nu trebuie să învățăm mandarină, să alergăm un maraton și să ne înscriem la ceramică până la Crăciun. Putem foarte bine să nu facem niciunul dintre aceste lucruri. Important este să nu confundăm faptul că ne-am construit o viață cu ideea că am terminat de construit.
O parte din grija față de noi se vede în ceilalți
Mai există ceva ce nu se păstrează automat: lumea noastră socială.
Când suntem tineri, întâlnim oameni aproape fără să vrem. Școala, facultatea, primele locuri de muncă, prietenii prietenilor, petrecerile și schimbările profesionale creează permanent contexte sociale. Mai târziu, multe dintre aceste mecanisme se răresc, prietenii pleacă, unele relații se sting, copiii cresc, oamenii își schimbă preocupările, iar, la un moment dat, poate dispărea inclusiv mediul profesional care ne punea zilnic în contact cu alți oameni.
Dacă nu facem nimic, cercul social se poate restrânge încet și fără vreun eveniment dramatic care să ne atragă atenția. Asta nu înseamnă că trebuie să avem zeci de prieteni sau un calendar social plin. Oamenii sunt diferiți, iar singurătatea nu se măsoară prin numărul de contacte din telefon, dar relațiile sunt una dintre componentele importante ale felului în care funcționăm de-a lungul vieții.
Organizația Mondială a Sănătății include explicit capacitatea de a construi și menține relații, alături de mobilitate, învățare, luarea deciziilor și contribuția la societate, atunci când vorbește despre funcționarea sănătoasă la vârste înaintate.
Poate că acesta este și locul în care ideea de grijă față de sine se întâlnește cel mai bine cu grija față de ceilalți. Dacă încerc să-mi păstrez sănătatea, energia, curiozitatea și relațiile, nu fac toate acestea numai pentru mine. Felul în care îmi gestionez viața se întoarce inevitabil către oamenii cu care trăiesc.
Un partener care continuă să aibă interese, prieteni și curiozități aduce ceva și într-o relație de douăzeci sau treizeci de ani. Un părinte care își păstrează propria viață poate rămâne prezent în viața copiilor adulți fără să le ceară să devină întreaga lui lume. Un prieten care continuă să fie interesat de ceea ce se întâmplă în jur are încă întrebări de pus, povești de spus și lucruri de oferit.
Și, evident, rolurile se pot inversa. Putem ajunge să avem nevoie de ajutor chiar dacă am avut grijă de noi toată viața. A depinde pentru o vreme sau definitiv de ceilalți nu este un eșec personal. Capacitatea de a primi ajutor face parte din viața socială la fel de mult ca aceea de a-l oferi.
De aceea, poate că scopul nu este independența cu orice preț, ci participarea.
Să putem rămâne, atât cât ne permit corpul, mintea și împrejurările, participanți la propria viață și la viețile oamenilor care contează pentru noi. De altfel, aceasta este foarte aproape de perspectiva contemporană asupra îmbătrânirii sănătoase: nu simpla absență a bolii, ci păstrarea capacității de a face lucrurile pe care le considerăm importante - să învățăm, să ne mișcăm, să avem relații și să contribuim.
Privită astfel, grija față de noi nu mai seamănă prea mult cu imaginea comodă a unui răsfăț pe care ni-l permitem din când în când. Este ceva mai banal și, probabil, mai important: felul în care avem grijă de resursele cu care vom continua să trăim.
Nu știm cum vom fi peste zece sau douăzeci de ani și nu putem controla tot ceea ce ni se va întâmpla. Dar putem să ne întrebăm, din când în când, ce am vrea să mai putem face atunci. Unde am vrea să putem merge, ce am vrea să mai putem învăța, cu cine am vrea să putem sta la masă și în viețile cui am vrea să continuăm să fim prezenți.
Poate că acesta este unul dintre motivele cele mai bune pentru a avea grijă de noi astăzi. Nu doar pentru noi, cei de acum, ci și pentru omul care vom deveni și pentru oamenii alături de care va trăi.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
Nicușor Dan a ales din nou mănăstirea de Ziua Marinei
O viață bine trăită: Lecțiile pe care specialiștii în îngrijirea persoanelor aflate la sfârșitul vieții le-au învățat de la pacienții lor
Cât de sănătos este creierul tău? Metodele care ne pot ajuta să aflăm răspunsul în timp real
Primul transfer spectaculos pregătit de Șumudică la CFR Cluj: Vrea să-i „sufle” un jucător FCSB-ului
