Vara ne scoate mai mult în lume. La terase, la mare, la piscină, la festivaluri, în vacanțe, la petreceri care încep suficient de târziu încât a doua zi să nu mai fim foarte convinși că au fost o idee bună. Ne îmbrăcăm mai puțin, la propriu, și parcă ne expunem mai mult, la figurat.
Vedem și suntem văzuți.
Pe plajă, lucrurile sunt chiar mai simple. O bună parte dintre elementele cu care ne construim imaginea socială în restul anului au rămas la hotel. Din costumul, funcția, biroul, mașina din parcare au rămas un costum de baie, o pereche de ochelari de soare și, eventual, speranța că lumina cade favorabil.
Poate tocmai de aceea vara este și un anotimp bun pentru flirt. Oamenii par mai disponibili, conversațiile încep mai ușor, programul devine mai elastic, iar un pahar băut seara pe malul mării pare să ofere cu totul alte posibilități decât același pahar băut în februarie, după serviciu.
Ne uităm la oameni, oamenii se uită la noi. Și uneori, înainte să ne imaginăm cum ar fi să trăim alături de cineva, ne imaginăm cum am arăta lângă el. Aici lucrurile devin interesante. Pentru că nu ne atrage întotdeauna doar omul din fața noastră, uneori ne atrage și fotografia imaginară în care apărem împreună.
Cum aș arăta eu lângă femeia aceasta? Ce ar spune despre mine faptul că m-a ales tocmai pe mine? Sau: cum ar fi să fiu femeia bărbatului acela? Pare sigur pe el, are succes, cunoaște oameni, călătorește, intră într-o încăpere ca și cum știe foarte bine de ce a venit acolo.
Nu este nimic nefiresc în asta. Partenerii noștri fac parte din identitatea noastră socială, iar faptul că suntem aleși de cineva pe care îl apreciem ne poate face să ne simțim bine. Problema începe atunci când nu mai căutăm doar un om cu care să ne fie bine, căutăm un om care să ne facă să părem mai valoroși.
Partenerul „perfect” sau imaginea perfectă despre noi?
Poate că merită lămurit mai întâi ce înseamnă acel „perfect” din titlu. Nu există, evident, un partener perfect în sens obiectiv și nici nu cred că despre asta este vorba. Mai degrabă, există omul care se potrivește foarte bine cu imaginea pe care vrem să o avem despre noi înșine.
Uneori, ne atrage cineva pentru că este frumos, sigur pe sine, cultivat, sociabil, puternic sau pentru că pare că se descurcă foarte bine în viață. Alteori, este mai greu de spus ce ne atrage exact, pentru că nu ne place o singură calitate, ci tot ce pare să vină împreună cu omul acela: felul în care intră într-o încăpere, oamenii care îl cunosc, viața pe care pare că o duce, siguranța cu care vorbește despre lucrurile pe care le face.
Și aici apare întrebarea mai interesantă: cât din atracție este despre omul din fața mea și cât este despre ceea ce cred eu că spune despre mine faptul că omul acela m-a ales?
Un bărbat poate fi atras de o femeie care se simte bine cu ea însăși, care se îngrijește, care are prezență și care atrage privirile fără să pară că depune vreun efort special pentru asta. Iar faptul că tocmai ea îl alege poate deveni, fără să-și dea seama, și o confirmare pentru el: dacă o femeie pe care ceilalți o observă este cu mine, înseamnă că probabil am și eu ceva important de oferit.
Numai că lucrurile se complică imediat ce relația devine reală. Pentru că femeia care atrăgea privirile înainte să fie împreună cu el nu încetează să le atragă după ce relația începe. Oamenii continuă să se uite, ea continuă să fie sociabilă, poate îi place în continuare să se îmbrace frumos, să iasă, să fie observată. Și atunci exact ceea ce inițial îl făcea să se simtă valoros poate începe să-l facă nesigur. Cu alte cuvinte, ar fi minunat să fie remarcată de toată lumea, dar să nu pară că observă și ea lucrul acesta.
Putem privi aceeași contradicție și din cealaltă parte. O femeie poate fi atrasă de un bărbat care pare sigur pe el, care are inițiativă, proiecte, bani, prieteni, interese și o viață care nu stă pe loc. Poate tocmai asta îl face atractiv: senzația că știe ce vrea și că nu așteaptă să fie împins de la spate.
Dar toate aceste lucruri vin și în viața de zi cu zi. Omul ambițios muncește, cel care are proiecte este uneori prins în ele, cel care are prieteni se întâlnește cu ei, cel care călătorește chiar pleacă. Iar omul independent nu renunță neapărat la independență doar pentru că a intrat într-o relație. Ar fi, desigur, mai simplu să fie un explorator, dar să stea acasă.
De fapt, aici este contradicția care apare în multe forme. Ne place inteligența, până când suntem contraziși. Ne place umorul, dar preferabil să nu fim noi materialul pentru glumă. Ne place spontaneitatea, cu condiția să știm dinainte despre ea. Ne place independența, dar în același timp vrem să simțim că suntem indispensabili.
Și atunci nu ne mai întrebăm doar dacă ne este bine cu omul acela. În fundal, poate apărea o întrebare mult mai puțin vizibilă: ce spune despre mine faptul că tocmai omul acesta m-a ales?
Uneori cele două întrebări merg în aceeași direcție.
Alteori, deloc.
Fiecare calitate vine și cu factura ei
Avem o ușurință extraordinară de a ne imagina calitățile oamenilor separat de viața care le-a produs. Ne place să spunem că vrem un om de succes, independent, sociabil, cultivat, frumos, ambițios, spontan. Sună foarte bine, mai ales când toate aceste calități sunt puse una lângă alta, într-o descriere aproape ideală.
Doar că, în viața reală, ele nu vin separat.
Omul de succes are, de regulă, un program încărcat. Cel independent nu are nevoie să fie consultat pentru fiecare pas, cel sociabil chiar se vede cu oameni, iar cel spontan poate veni cu idei care nu erau trecute în calendar. Omul cultivat poate avea opinii ferme, iar cel ambițios nu termină neapărat programul la cinci doar pentru că acum este într-o relație.
Aici apare una dintre contradicțiile noastre preferate: ne place calitatea, dar nu întotdeauna și costul ei. Vrem autonomie, dar vrem să fim indispensabili, vrem umor, dar nu când gluma ne privește, vrem aventură, dar parcă ar fi bine să știm din februarie unde plecăm în august.
În fond, vrem uneori pachetul premium, dar fără termenii și condițiile de utilizare.
Numai că oamenii vin la pachet cu propria lor viață. Cu obiceiuri, ritm, priorități, prieteni, ambiții, temeri și o istorie care nu dispare în ziua în care începe relația. Iar ceea ce ne-a atras la început poate deveni, după un timp, exact lucrul care ne neliniștește.
Aici lucrurile se complică și mai mult dacă nu suntem foarte siguri de propria noastră valoare. Pentru că atunci putem ajunge, fără să ne propunem neapărat, să căutăm să împrumutăm puțin din valoarea celuilalt.
Dacă o femeie foarte admirată mă alege, poate că alegerea ei spune ceva bun și despre mine. Dacă un bărbat sigur pe el, respectat și de succes mă alege, poate că și eu mă simt ceva mai importantă prin simplul fapt că sunt lângă el.
Numai că valoarea împrumutată are un defect destul de serios: trebuie confirmată mereu. Dacă mă simt valoros pentru că o femeie admirată este cu mine, tot faptul că este admirată poate începe să mă neliniștească. Dacă mă simt specială pentru că un bărbat foarte independent m-a ales, autonomia lui îmi amintește, în același timp, că poate funcționa foarte bine și fără mine, cum a ales o dată, o poate face de o sută de ori.
Și, astfel, ajungem uneori într-o poziție foarte greu de susținut. Vrem ca celălalt să fie suficient de valoros încât să ne confirme și, în același timp, suficient de dependent încât să nu ne amenințe.
E o cerință complicată, probabil chiar și pentru partenerul „perfect”.
Nu putem împrumuta valoarea
Poate că unul dintre cele mai simple moduri de a înțelege mecanismul este să ne gândim la felul în care folosim uneori obiectele pentru a spune ceva despre noi.
Să luăm, de exemplu, un obiect de lux: o rochie, un ceas, o geantă dintr-o gamă cu adevărat exclusivistă. Îi știm prețul, știm cine și le permite, știm că sunt rare și că atrag atenția și, fără să ne dăm seama, putem ajunge să credem că o parte din prestigiul lor se va transfera automat și asupra noastră.
Numai că lucrurile nu funcționează chiar așa. Poți purta un obiect vestimentar, un accesoriu extrem de scump și să nu ai nici contextul, nici siguranța, nici felul de a o purta. Poți chiar să petreci toată seara mai preocupat să observe ceilalți ce ai pe tine decât să te simți bine, iar dacă nu simți cum să îl porți, în loc să o transmită mai departe, există chiar riscul să își piardă din strălucire. Nu pentru că obiectul nu ar avea valoare, ci pentru că valoarea lui nu se transferă automat celui care îl poartă.
Cu oamenii, mecanismul poate semăna surprinzător de mult. Putem ajunge să credem că frumusețea, succesul, inteligența sau prestigiul partenerului vor spune ceva și despre noi. Iar, într-o anumită măsură, chiar spun: oamenii ne văd împreună, fac asocieri, ne privesc și prin prisma celui de lângă noi. Doar că asta este valoare socială, de imagine, nu este același lucru cu sentimentul propriei valori.
Poți avea lângă tine un om extraordinar și să rămâi la fel de nesigur pe tine. Uneori chiar mai nesigur, pentru că acum ai și ceva ce simți că trebuie păstrat, protejat sau controlat.
Din punct de vedere psihologic, încercarea de a ne completa prin celălalt nu este foarte diferită de alte feluri prin care încercăm să compensăm ceea ce credem că ne lipsește. Putem face asta prin bani, profesie, corp, haine, mașini, diplome sau statut. Uneori, o facem și prin persoana care ne ține de mână când intrăm într-o încăpere.
Nu este nimic greșit în a ne plăcea (dori) succesul, frumusețea sau oamenii pe care îi admirăm și nici în a fi mândri de partenerul nostru. Problema apare atunci când avem nevoie de valoarea lui pentru a o putea simți pe a noastră.
Din acel moment, relația începe să primească o sarcină foarte grea: celălalt trebuie să ne confirme, iar și iar, că suntem suficient de buni, suficient de importanți, suficient de demni de a fi aleși. Și, oricât de atent, frumos, inteligent sau de succes ar fi omul de lângă noi, nu poate face asta în locul nostru.
Fantezia nu dispare după ce începe relația
Ar fi simplu dacă toate aceste lucruri ar ține doar de perioada în care ne căutăm un partener. Am putea spune că sunt fanteziile începutului, ale dating-ului, ale momentului în care încă proiectăm mult și știm puțin despre omul din fața noastră. Numai că fantezia nu dispare neapărat după ce relația începe. Poate rămâne foarte bine cu noi și după zece, douăzeci sau treizeci de ani de căsnicie. Doar își schimbă forma. Nu ne mai întrebăm „Pe cine aleg?”, ci începem să ne întrebăm „Cum ar trebui să fie omul pe care l-am ales?”.
Și aici comparația ne ajută din plin. Soțul altcuiva pare mai atent. Soția altcuiva pare mai relaxată și mai elegantă. Ei călătoresc mai mult. El gătește. Ea face sport dimineața. Ei par să aibă mereu timp unul pentru celălalt. Noi, între timp, încercăm de trei zile să stabilim cine cumpără detergent.
Problema este că nu comparăm lucruri egale. Omul de lângă noi vine cu tot: oboseală, tabieturi, facturi, dimineți proaste, nervi, responsabilități și, inevitabil, câte o pereche de șosete abandonată unde nu trebuie.
Celălalt vine într-o fotografie făcută la apus în Santorini. Este foarte greu să concurezi cu Santorini. Mai ales într-o vreme în care, online, avem acces permanent la versiunea atent selectată a vieții celorlalți. Vedem douăzeci de secunde bune și le comparăm cu cele douăzeci și patru de ore complete ale vieții noastre. E o competiție pe care realitatea are puține șanse să o câștige.
În relațiile lungi mai apare însă ceva. Uneori, nu ne mai mulțumim să comparăm, ci începem să încercăm să remodelăm omul de lângă noi astfel încât să semene mai mult cu imaginea pe care ne-am dori să o avem despre noi ca pereche. Poate ar trebui să slăbească puțin, să se îmbrace altfel, să câștige mai mult, să fie mai sociabil, mai ambițios, mai interesat de lume, iar, după câțiva ani în care am cerut mai multă ambiție, eventual să fie și ceva mai puțin ocupat.
Desigur, într-o relație există nemulțumiri reale și schimbări legitime pe care ni le putem cere reciproc, iar oamenii și cuplurile au nevoie să crească, să își depășească condiția, să devină mai buni, mai educați. Nu despre asta este vorba.
Întrebarea este alta: vreau ca omul de lângă mine să se schimbe pentru că nouă ne-ar fi mai bine împreună sau pentru că eu aș arăta mai bine lângă noua lui versiune?
În cuvinte, diferența pare mică. În viața de cuplu, poate fi enormă.
Cum arată relația când nu se uită nimeni?
Într-un articol recent, mă întrebam dacă un loc mai este la fel de frumos atunci când ceilalți nu ne confirmă că este frumos. Poate că merită să punem, măcar pentru câteva minute, aceeași întrebare și despre relațiile noastre. Pentru că astăzi relațiile nu mai sunt doar trăite, sunt și arătate. Fotografiem vacanța, aniversarea, cina, florile, momentul frumos, plaja, ziua în care am ieșit împreună și amândoi am avut inspirația să arătăm suficient de bine pentru o fotografie.
Nu este nimic rău în toate acestea. Ar fi absurd să transformăm telefonul în principalul vinovat pentru nefericirile noastre. Dar există o diferență între a fotografia o viață pe care o trăim și a începe, încet, să trăim o viață care arată bine fotografiată. Și tocmai aici cred că merită să revenim la partenerul „perfect”.
Nu cred că soluția este să avem standarde mai mici. Nu trebuie să renunțăm la frumusețe, inteligență, succes, bani, aventură, stabilitate sau la orice altceva contează pentru noi. Putem să ne dorim toate acestea. Poate că întrebarea mai utilă este pentru ce le vrem.
Le vrem pentru viața pe care o putem construi împreună cu omul acela sau pentru că, lângă el, fotografia noastră imaginară arată ceva mai bine? Mai interesantă, mai valoroasă, poate puțin mai demnă de invidiat? Vara face întrebarea asta și mai vizibilă. Suntem mai mult afară, mai mult împreună, mai mult văzuți. Există plaje, terase, vacanțe, fotografii și suficiente ocazii să ne uităm atât la ceilalți, cât și la noi prin ochii lor.
Dar vara trece. Bronzul dispare, vacanțele se termină și, mai devreme sau mai târziu, vine o marți oarecare de noiembrie în care nu ne vede nimeni, nu avem nimic interesant de postat și probabil niciunul dintre noi nu arată spectaculos. Și poate că tocmai atunci se vede mai bine ce am ales.
Pentru că într-o asemenea seară contează ceva mai puțin câți oameni s-au uitat la noi când am intrat împreună într-un restaurant și ceva mai mult dacă, atunci când ajungem acasă, încă ne place să fim acolo împreună.
Iar dacă n-ar mai fi nimeni de impresionat, poate că merită să ne întrebăm: am mai alege la fel?
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
De la caniculă la furtuni violente: acoperișuri smulse și mașini avariate în mai multe orașe. La Avrig ard 50 de hectare (Video&Foto)
Revenire la FCSB: Cel mai bun fundaș reia antrenamentele cu echipa
Pariul Germaniei cu gazele pune Europa în pericol
Miza uriașă a banilor din PNRR. Suntem în fața unui record de fonduri europene care poate opri căderea economiei
