Sunt zile în care avem de făcut un lucru important și știm foarte bine care este acela. Tocmai de aceea, începem prin a face orice altceva. Răspundem la câteva mesaje, verificăm vremea pentru următoarele zece zile, punem o cafea, mai căutăm o informație de care, în realitate, nu avem nevoie și observăm că planta de lângă fereastră ar trebui udată chiar în acel moment. A rezistat ea foarte bine până atunci, dar acum situația pare urgentă.
Procrastinarea are talentul de a ne transforma în oameni extraordinar de harnici, cu condiția să nu facem exact lucrul pe care îl avem de făcut. De cele mai multe ori, nu ne spunem că renunțăm. Nici măcar nu avem impresia că evităm ceva. Ne asigurăm doar că vom începe puțin mai târziu, atunci când vom avea mai mult chef, mai multă energie, o idee mai clară sau suficient timp pentru a face lucrurile așa cum trebuie. Este o promisiune destul de convingătoare, problema este că acel „mai târziu” are obiceiul să se mute odată cu noi.
Așteptăm să vină cheful
Ne place să credem că lucrurile importante ar trebui să înceapă într-o anumită ordine. Mai întâi apare motivația. Apoi, motivația ne aduce energie, claritate și încredere. Iar noi, odată instalați confortabil în starea potrivită, începem să lucrăm.
În teorie, sună foarte bine: mă simt pregătit, încep, continui, reușesc. Numai că viața nu respectă întotdeauna această ordine. Uneori, cheful nu vine, claritatea nu apare înainte să ne apucăm, iar încrederea, în mod curios, refuză să se formeze în timp ce stăm și ne gândim dacă vom fi sau nu în stare.
Cu toate acestea, putem continua să așteptăm. Nu spunem că nu vrem, spunem că nu este încă momentul potrivit. Astfel, amânarea capătă chiar un aer responsabil: nu fugim de treabă, ci ne pregătim mai bine. Mai citim ceva, mai analizăm, mai schimbăm planul, mai așteptăm o zi în care să fim odihniți, concentrați, optimiști și, dacă se poate, fără alte probleme. Pe scurt, o zi care există mai ales în imaginație.
În felul acesta pot trece nu doar ore, ci și luni sau (uneori) ani. Așteptăm să ne simțim pregătiți pentru un proiect, pentru o conversație dificilă, pentru a învăța ceva nou, pentru o schimbare profesională sau pentru a ne ocupa de o problemă despre care știm, undeva în fundal, că nu se va rezolva singură.
Nu ne lipsește neapărat dorința, sunt situații în care ne lipsește disponibilitatea de a începe înainte ca toate lucrurile din interiorul nostru să fie perfect așezate.
Nu amânăm lucrul, ci starea pe care o provoacă
Orice început conține o doză de nesiguranță. Nu știm exact cum va merge, cât de greu va fi sau dacă rezultatul se va apropia măcar de ceea ce ne-am imaginat. La începutul unui lucru nou suntem, inevitabil, mai puțin pricepuți. Ne mișcăm mai încet, ne răzgândim, facem greșeli și descoperim că planul care părea impecabil în mintea noastră are unele dificultăți de adaptare la realitate.
Din păcate, nu este întotdeauna o experiență plăcută. Uneori ne plictisim, alteori ne frustrăm, ne simțim nesiguri, neîndemânatici sau lipsiți de control, putem avea impresia că alții ar face același lucru mai repede și mai bine sau ne întâlnim cu gândul ceva mai neplăcut că poate nu suntem, încă, atât de buni pe cât ne-ar plăcea să fim.
Când amânăm, toate aceste stări se liniștesc pentru moment. Închidem documentul, mutăm conversația pentru altă zi, lăsăm telefonul deoparte și simțim puțină ușurare. Lucrul a rămas acolo, dar disconfortul a fost îndepărtat temporar. Aici se află una dintre explicațiile pentru care procrastinarea se repetă. Nu ne ajută prea mult pe termen lung, dar funcționează minunat în următoarele zece minute.
De fapt, uneori nu amânăm sarcina. Amânăm întâlnirea cu felul în care ne simțim atunci când încercăm să o facem.
Numai că, de fiecare dată când așteptăm să dispară disconfortul înainte să acționăm, întărim fără să vrem o convingere: pot face lucrurile importante doar când mă simt pregătit. Iar dacă așteptăm ca toate stările noastre interioare să voteze în unanimitate pentru începerea lucrului, există șanse serioase să nu mai facem nimic până la toamnă.
Încrederea nu apare întotdeauna înaintea acțiunii
Motivația este importantă, ne poate pune în mișcare și poate face efortul mai ușor, dar nu este întotdeauna punctul de plecare. Uneori, apare abia după primele minute de lucru, după primul pas sau după primul semn că lucrurile încep să se lege.
Același lucru se întâmplă și cu încrederea. Ne-am dori să o avem înainte să încercăm, dar este greu să căpătăm încredere într-o capacitate pe care nu am avut încă ocazia să o folosim.
Nu ajungem să credem că putem purta o conversație dificilă doar repetând-o în minte. Nu descoperim că ne putem descurca într-un domeniu nou înainte de a intra în el. Și nu aflăm că putem trece peste o greșeală evitând toate situațiile în care am putea greși.
Încrederea are nevoie de dovezi, iar dovezile apar prin participare.
De aceea, ordinea poate arăta și altfel: încep, fac un progres mic, înțeleg mai bine, capăt încredere și găsesc motivația de a continua.
Uneori nu începem pentru că avem încredere, ci, pur și simplu, începem, iar din ceea ce reușim să facem se construiește încrederea. Acțiunea nu garantează succesul, dar ne scoate din lumea ipotezelor. Până când începem, putem doar să ne întrebăm dacă vom putea. După ce am început, avem ceva real cu care să lucrăm: o primă încercare, un rezultat, o greșeală, câteva rânduri care nu ne plac sau un pas care poate fi îmbunătățit.
Chiar și o încercare nereușită ne oferă mai mult decât o amânare reușită. Prima ne spune ceva despre realitate, a doua doar păstrează aceeași neliniște pentru mâine.
Curajul de a greși
În psihologia adleriană, curajul nu înseamnă absența fricii și nici certitudinea că vom reuși. Înseamnă disponibilitatea de a participa la viață chiar și fără garanția că lucrurile vor ieși de fiecare dată așa cum ne dorim.
Avem nevoie de curaj și în situații foarte obișnuite: să punem o întrebare când nu înțelegem, să încercăm ceva la care nu ne pricepem încă, să spunem ce gândim fără să știm cum va fi primit sau să terminăm ceva care poate nu va ieși perfect.
Curajul de a începe este, aproape întotdeauna, sinonim cu curajul de a greși.
Dacă nu ne permitem greșeala, fiecare început se transformă într-un examen al valorii personale. Nu mai încercăm doar să facem un lucru, ci simțim că trebuie să demonstrăm cine suntem. În asemenea condiții, amânarea devine foarte tentantă. Cât timp nu am început cu adevărat, încă putem păstra ideea că am fi reușit extraordinar dacă ne-am fi apucat.
Greșeala, însă, nu este un verdict asupra omului care a făcut-o, ne arată doar unde ne aflăm acum și ce mai avem de învățat.
Aici intervine autoîncurajarea. Nu sub forma unor lozinci optimiste și nici a promisiunii că totul va ieși bine. Autoîncurajarea înseamnă să ne vorbim într-un fel care ne permite să rămânem implicați chiar și atunci când lucrurile nu ies cum ne-am dorit.
Este diferența dintre „nu mi-a ieșit încă” și „nu sunt în stare”, dintre a observa ce poate fi corectat și a transforma o greșeală într-o identitate.
Vocea cu care ne vorbim după o greșeală sau experiență eșuată decide adesea dacă vom mai încerca.
Disciplina și perseverența se construiesc tot aici. Nu ca forme de pedeapsă și nici ca dovezi că unii oameni sunt mai puternici decât alții. Disciplina ne ajută să începem fără să organizăm de fiecare dată un referendum interior despre cât chef avem. Perseverența ne ajută să rămânem acolo după ce entuziasmul a trecut și realitatea a început să ne contrazică planul.
Să începem cu ce avem
Când vorbim despre depășirea de sine, expresia poate suna ca și cum ar trebui să escaladăm un munte înainte de micul-dejun. În realitate, depășirea de sine este adesea mult mai puțin spectaculoasă. Poate însemna să rămânem încă zece minute într-o sarcină care ne frustrează, să scriem primele trei rânduri, chiar dacă o parte din noi solicită deja o pauză, să livrăm un lucru suficient de bun, deși nu ni se pare perfect, să cerem ajutor, să revenim după ce ne-am blocat sau să acceptăm că astăzi putem face numai o parte, fără să transformăm asta într-un motiv pentru a nu face nimic.
Depășirea de sine nu înseamnă să devenim altcineva peste noapte, înseamnă să nu lăsăm limitele de astăzi să hotărască definitiv ce vom putea face mâine.
Nu trebuie să ne simțim pregătiți pentru întregul drum. Nici nu am avea cum. Nu putem avea de la început experiența pe care o vom dobândi mergând și nici încrederea pe care o vom construi după primele dificultăți.
Putem începe doar cu ceea ce avem acum: o idee incompletă, ceva energie, puțină nesiguranță și suficient curaj pentru un prim pas.
Așteptăm prea des ca motivația și încrederea să vină să ne pună în mișcare, dar ele nu vin întotdeauna să ne ia de acasă, de multe ori trebuie să pornim singuri și să le întâlnim pe drum.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
După incidentul OpenAI, un nou semnal de alarmă: Și Claude de la Anthropic a spart sisteme informatice în timpul unor teste de securitate
SUA își avertizează cetățenii din Orientul Mijlociu să fie pregătiți de plecare: „Regimul iranian este imprevizibil”
Google nu mai trimite oamenii către site-uri. Cum schimbă inteligența artificială Internetul și presa online
Doliu în lumea fotbalului: A murit Franco Baresi, unul dintre cei mai mari fundași din istorie
