Vara are ceva curios. În fiecare an pare că încetinește timpul și, odată cu el, se estompează și hotărârile pe care ni le-am luat cu doar câteva luni înainte. Ne propunem să citim mai mult, să facem mișcare, să petrecem mai mult timp cu oamenii dragi, să mâncăm mai sănătos sau, pur și simplu, să trăim ceva mai așezat. Apoi apar explicațiile, e prea cald, sunt în vacanță, programul este dat peste cap, lasă că reiau din septembrie. După concediu, va fi mai simplu.
Mi se întâmplă și mie să aud aceste fraze în jurul meu și, uneori, să le spun în forme diferite. Și nu doar vara. În ianuarie, există întotdeauna o zi de luni perfectă. În septembrie, există întotdeauna un nou început. După Paște, după concediu, după ce termin proiectul acesta, după ce copiii încep școala, parcă viața ne oferă mereu un moment mai bun pentru schimbare decât prezentul.
Ar fi ușor să spun că vara este de vină sau că ne lipsește disciplina. Numai că nu cred că aici se află explicația (toată explicația). Vara nu creează acest mecanism, ea doar îl face mai vizibil. Când rutina se relaxează și programul se schimbă, observăm mai clar ce reușește să rămână în viața noastră și ce dispare aproape imediat.
Și atunci apare o întrebare care mie mi se pare mult mai interesantă decât toate sfaturile despre motivație: de ce unele comportamente și obiceiuri bune reușesc să prindă rădăcini, iar altele rămân simple intenții, chiar dacă ne-am dorit sincer să le păstrăm?
Nu comportamentele conduc viața noastră
În ultimii ani, am observat că foarte multe explicații despre schimbare pornesc de la comportament. Cum să fii mai organizat, cum să mergi constant la sală, cum să citești mai mult, cum să renunți la procrastinare. Aproape toate pornesc de la aceeași presupunere: dacă modificăm suficient comportamentul, viața se va schimba.
Psihologia adleriană m-a făcut să privesc lucrurile aproape invers.
Alfred Adler vorbea despre stilul de viață, despre felul în care fiecare om își construiește încă din copilărie o anumită logică (logică privată) prin care începe să înțeleagă lumea. În familie, învățăm ce înseamnă siguranța, cât putem avea încredere în ceilalți, ce trebuie să facem pentru a fi apreciați, cum răspundem la dificultăți și, poate cel mai important, în jurul căror scopuri ajungem să ne organizăm existența.
Aceste scopuri nu sunt, de cele mai multe ori, formulate conștient. Nu ne trezim dimineața spunându-ne: „Astăzi voi evita cu orice preț dependența de ceilalți” sau „Astăzi trebuie să demonstrez din nou că valoarea mea depinde de cât muncesc”. Ele funcționează discret, aproape invizibil, tocmai pentru că au devenit parte din felul în care ne trăim viața.
Îmi place să mă gândesc la acest proces ca la un copac. Comportamentele sunt ramurile pe care le vedem, dar ele nu cresc singure. Sunt hrănite de un trunchi și de rădăcini, dacă încerc să schimb doar ramurile, fără să înțeleg ce le hrănește, schimbarea reală nu va avea loc. Este ca diferența dintre globuri si conuri, vrem ca bradului nostru să-i crească conuri noi, nu sa îi punem globuri frumoase, dar temporare.
Poate tocmai de aceea întrebarea „Ce ar trebui să fac?” nu este întotdeauna suficientă. Uneori, întrebarea mai utilă este: „Ce anume din felul în care îmi organizez viața face ca acest comportament să nu-și găsească locul?”
Când un comportament bun intră în conflict cu viața pe care o trăim deja
Aici cred că apare una dintre cele mai frecvente neînțelegeri. Presupunem că, dacă un comportament este bun, el va fi adoptat firesc. Dar viața psihică nu funcționează după criteriul „bun” sau „rău”. Funcționează după criteriul coerenței.
Să luăm un exemplu.
Un om spune că își dorește o familie. Îl cred, nu am niciun motiv să mă îndoiesc de sinceritatea lui. În același timp, însă, dacă ani întregi și-a organizat viața în jurul unui scop precum independența absolută, apropierea va începe, mai devreme sau mai târziu, să fie trăită ca o limitare, îngrădire. Relația cere timp, negociere, compromis, responsabilitate împărțită. Nu pentru că familia este o alegere greșită, ci pentru că noul comportament intră în conflict cu felul în care omul și-a construit până atunci echilibrul.
Sau gândiți-vă la cineva care își dorește sincer să se odihnească mai mult. Cumpără o carte, își rezervă un weekend liber, își promite că va închide laptopul la timp și, totuși, nu reușește. De fiecare dată, apare încă un e-mail, încă o sarcină, încă o urgență. Privită din afară, pare doar o lipsă de organizare, dar dacă valoarea personală a fost construită ani la rând pe ideea că trebuie sa fii activ, muncitor și implicat (cel mai activ), odihna începe să semene cu o vină, nu cu o recompensă, pare că pierzi timpul.
Același lucru se întâmplă și cu mișcarea. Cunosc oameni care își cumpără abonament la sală cu cea mai bună intenție. Primele săptămâni merg constant, apoi apar tot felul de motive pentru care nu mai ajung. Uneori, explicația nu este lipsa timpului, uneori este faptul că fiecare oră petrecută acolo este trăită, fără să-și dea seama, ca o oră în care „nu au făcut nimic util”. În realitate, au făcut ceva foarte util, doar că acel comportament nu se potrivește încă felului în care își măsoară propria valoare.
Nu cred că oamenii renunță atât de ușor la comportamentele bune.
Cred că renunță la comportamentele care intră în conflict cu valorile și scopurile în jurul cărora și-au construit deja viața.
Scuzele pe care ni le spunem au și ele un rost
În cabinet, observ adesea că oamenii nu își explică lucrurile în felul acesta. Spun că nu este momentul, că după concediu va fi mai simplu, că atunci când se va liniști viața vor avea mai mult timp, că de luni vor începe cu adevărat.
Nu sunt minciuni, sunt explicații care ne ajută să păstrăm o imagine coerentă despre noi înșine.
Psihologia vorbește despre disonanța cognitivă, acea stare de tensiune care apare atunci când ceea ce facem intră în conflict cu ceea ce credem despre noi. Mintea încearcă firesc să reducă această tensiune, uneori schimbăm comportamentul.
De cele mai multe ori schimbăm explicația.
Și, trebuie să recunosc, explicația este aproape întotdeauna mai ușor de schimbat decât întreaga logică după care ne-am organizat viața.
De aceea spunem că nu avem timp, când uneori adevărata dificultate este alta. Spunem că nu am găsit persoana potrivită, când apropierea însăși ne sperie. Spunem că nu suntem disciplinați, când, de fapt, încercăm să introducem într-o viață organizată într-un anumit fel un comportament care nu are încă unde să se așeze.
Schimbarea începe cu o altă întrebare
Poate că nu ar trebui să mă întreb atât de des de ce nu reușesc să păstrez un comportament bun. Poate că ar fi mai util să mă întreb ce scop servește deja viața pe care o trăiesc. Aceasta este una dintre ideile lui Adler care continuă să mi se pară extrem de actuală. Oamenii nu sunt organizați doar de ceea ce li s-a întâmplat, ci și de scopurile spre care tind. Iar multe dintre aceste scopuri sunt neconștiente, nu pentru că ar fi ascunse intenționat, ci pentru că au devenit atât de familiare, încât ajung să fie confundate cu personalitatea, cu destinul sau cu propoziții, precum „așa sunt eu”, „eu funcționez altfel” ori „viața m-a făcut în felul acesta”.
Poate că adevărata schimbare nu începe în ziua în care îmi cumpăr o nouă agendă, un nou abonament la sală sau o nouă listă de obiective, poate că începe în ziua în care am curajul să mă întreb ce încearcă să protejeze viața pe care o trăiesc deja.
Pentru că, până când acel scop nu devine vizibil, fiecare nou început riscă să semene cu cel din vara trecută: sincer, plin de speranță și, totuși, surprinzător de trecător.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
Trump: Netanyahu știe cine-i șeful
O porțiune de 30 metri din zidul de sprijin al drumului spre Poiana Brașov s-a surpat. Circulația se desfășoară alternativ
Selecționerul Argentinei, despre victoria dramatică de la Cupa Mondială
Apa caldă va fi oprită în peste 3.000 de blocuri din București. Primăria anunță lucrări ample la rețeaua de termoficare
