Noi, părinții, am devenit foarte preocupați de copii și de modul în care îi creștem. Vorbim despre emoțiile lor, despre nevoile lor, despre reglare emoțională, despre limite sănătoase, despre validare, atașament și dezvoltare. Citim cărți, urmărim podcast-uri, mergem la cursuri și încercăm să aflăm cum ar trebui să procedăm pentru a nu greși prea mult. Ajungi să ai impresia că, dacă petreci suficient timp pe internet, copilul poate fi crescut corect cu ajutorul a trei podcast-uri, două cărți și câteva citate inspiraționale lipite pe frigider.
Între timp, copilul continuă să facă un lucru surprinzător de simplu și de vechi. Se uită la noi și observă, tot. Nu doar felul în care vorbim cu el, ci și felul în care vorbim între noi. Ne urmărește când suntem obosiți, când ne enervăm, când nu suntem de acord, când ne cerem scuze și când nu ne cerem scuze. Ne vede când colaborăm și când concurăm, când încercăm să rezolvăm o problemă și când reușim performanța de a transforma o neînțelegere banală într-un conflict care durează mai mult decât problema care l-a provocat.
Există o tendință firească de a privi dezvoltarea copilului prin prisma relației pe care o are cu părinții săi (mai exact cu adulții semnificativi în dezvoltarea sa – bunici, frați mai mari, alte rude, părinți adoptivi). Este importantă și este decisivă.
Totuși, există un alt aspect care îi influențează profund felul în care începe să înțeleagă lumea: relația dintre adulții care îl cresc. Înainte să știe ce este o relație romantică, înainte să aibă propriile relații și cu mult înainte să își întemeieze o familie, copilul asistă la una dintre cele mai importante lecții despre oameni. O lecție care nu este predată intenționat, nu apare în niciun manual și nu poate fi rezumată într-o recomandare de parenting. Este pur și simplu viața trăită în fața lui, zi după zi.
În psihologia adleriană și în lucrările lui Rudolf Dreikurs, apare frecvent ideea atmosferei familiale. Nu doar regulile contează și nu doar intențiile bune, contează atmosfera, climatul emoțional al casei, felul în care oamenii trăiesc împreună, își împart responsabilitățile, gestionează diferențele și găsesc sau nu găsesc modalități de a coopera.
Iar cooperarea este un cuvânt despre care parcă vorbim din ce în ce mai puțin (sau chiar dacă vorbim nu ne prea iese în practică).
Vorbim mult despre independență, autonomie și dezvoltare personală, vorbim despre libertatea de a ne urma propriul drum și despre dreptul de a ne proteja spațiul personal. Mai rar vorbim despre capacitatea unor oameni diferiți de a construi ceva împreună fără să transforme fiecare diferență într-o luptă pentru putere.
Totuși, exact asta observă copilul.
Ce învață copilul despre oameni și despre lume
Poate să nu înțeleagă motivele unei discuții despre bani, să nu știe nimic despre stresul profesional al părinților sau despre grijile pe care le au ca adulți, însă vede perfect cine ascultă și cine nu ascultă, cine vorbește și cine este redus la tăcere, cine își asumă greșelile și cine găsește întotdeauna un vinovat. Vede dacă respectul există doar în teorie sau și în practică, dacă puterea este împărțită sau concentrată într-o singură direcție și dacă oamenii cooperează sau concurează.
Din toate aceste observații începe să tragă concluzii.
Nu despre căsătorie. Despre oameni.
Nu despre iubire. Despre relații.
Despre cum funcționează lumea.
Una dintre cele mai răspândite idei despre copilărie este că problemele apar atunci când părinții se ceartă. Este o explicație simplă și tocmai de aceea este atât de atractivă. Numai că oamenii se ceartă, s-au certat acum o sută de ani și se vor certa și peste o sută de ani. Două persoane diferite vor avea întotdeauna momente în care nu sunt de acord, vor avea priorități diferite, valori diferite, zile proaste și frustrări pe care nu le gestionează întotdeauna exemplar.
Conflictul nu este excepția, conflictul este parte din viață. Întrebarea importantă nu este dacă există, ci ce se întâmplă cu el.
Există familii în care oamenii se contrazic, se supără și apoi găsesc o cale să repare relația. Nu întotdeauna elegant și nu întotdeauna repede, dar suficient cât copilul să vadă că diferențele nu distrug automat apropierea. Există și familii în care fiecare dezacord devine o competiție continuă despre cine are dreptate, cine câștigă, cine pierde și cine reușește să aducă pe masă cele mai multe reproșuri adunate în ultimii ani.
În astfel de situații, copilul nu învață că oamenii diferă. Învață că relațiile sunt lupte pentru putere. Și poate că aceasta este una dintre cele mai importante lecții pe care le duce cu el mai târziu.
Pentru că un copil nu observă doar comportamente. Începe să construiască explicații despre ceea ce vede și ajunge la concluzii care, de multe ori, sunt mult mai influente decât evenimentele în sine. În limbaj adlerian, începe să își formeze propria logică despre lume și despre locul lui în ea.
Uneori, concluziile sunt simple și utile. Oamenii pot fi de încredere, diferențele se pot rezolva, nu trebuie să câștigi fiecare dispută pentru a fi respectat.
Alteori, însă, concluziile merg într-o cu totul altă direcție. Ca să fie liniște trebuie să cedez, ca să fiu observat trebuie să fac probleme. Mai bine mă descurc singur. Dacă te apropii prea mult de oameni, vei avea de suferit. Familia este un loc în care oamenii se suportă, nu un loc în care se bucură unii de alții.
Nimeni nu îi predă aceste lecții în mod direct, le construiește observând, iar, uneori, le construiește foarte devreme.
Când copilul devine parte din conflict
Poate cea mai dificilă situație apare atunci când copilul este atras în conflictul adulților. Nu pentru că își dorește acest lucru și nici pentru că este pregătit să îl gestioneze, ci pentru că rolul îi este atribuit fără să fie întrebat. Devine mesager între părinți, confident pentru unul dintre ei, arbitrul unei dispute pe care nu o înțelege pe deplin sau aliatul unei tabere pe care nu a ales-o niciodată.
În timp, poate începe să creadă că apropierea înseamnă responsabilitate fără limită, că relațiile sunt locuri în care trebuie să porți pe umeri problemele tuturor și că liniștea depinde de tine. Poate învăța că nevoile lui sunt mai puțin importante decât echilibrul emoțional al celor din jur și că valoarea lui depinde de cât de bine reușește să gestioneze tensiunile altora.
Mai târziu, când acel copil devine adult, aceste concluzii nu dispar automat. Calendarul se schimbă mai repede decât convingerile. Tocmai de aceea psihologia adleriană este mai puțin preocupată de întrebarea „Ce ți s-a întâmplat?” și mai interesată de întrebarea „Ce ai ajuns să crezi despre oameni și despre relații?”.
Mai credem în cooperare?
Pentru că experiențe asemănătoare pot genera concluzii diferite, iar concluziile respective ne pot însoți zeci de ani. Ajungem să credem că apropierea este sigură sau că este riscantă, că oamenii cooperează sau că fiecare relație este doar o competiție mai bine mascată, că este firesc să ai nevoie de ceilalți sau că dependența de cineva reprezintă un pericol care trebuie evitat.
Iar aici merită să privim puțin și spre lumea în care trăim astăzi. Este o lume care vorbește mult despre autonomie, independență și spațiu personal, despre dreptul de a nu depinde de nimeni, despre libertatea de a pleca atunci când lucrurile devin dificile, despre single by choice și despre păstrarea controlului asupra propriei vieți.
Multe dintre aceste lucruri sunt sănătoase și necesare. Problema este că folosim adesea aceleași cuvinte pentru realități foarte diferite. Există autonomie care vine din maturitate și există autonomie care vine din teamă. Există independență care reflectă încredere în sine și există independență construită în jurul unei concluzii vechi, formulate poate cu mulți ani în urmă: dacă mă apropii prea mult de oameni, voi avea de pierdut.
Cele două seamănă la exterior, dar în interior sunt complet diferite.
Poate de aceea discuțiile despre relații au devenit atât de confuze. Vorbim mult despre libertate și foarte puțin despre cooperare, despre independență și foarte puțin despre interdependență, despre capacitatea de a pleca și foarte puțin despre capacitatea de a construi.
Uneori, ai impresia că am început să privim dependența reciprocă drept o formă de slăbiciune, ca și cum maturitatea ar însemna să nu ai nevoie niciodată de nimeni.
Numai că viața are un obicei prost: ignoră teoriile noastre preferate. Oamenii îmbătrânesc, se îmbolnăvesc, pierd, greșesc și au nevoie de ajutor. Iar relațiile reale vin la pachet și cu aceste lucruri, nu doar cu zilele bune, vacanțele reușite și fotografiile atent selectate pentru rețelele sociale.
Poate că întrebarea importantă nu este dacă oamenii mai vor familie, căsătorie sau relații stabile. Poate că întrebarea este dacă mai cred că două persoane diferite pot coopera fără să se controleze reciproc, fără să transforme fiecare diferență într-o competiție și fără să trăiască permanent cu impresia că unul trebuie să câștige pentru ca celălalt să piardă.
Pentru că exact asta au văzut sau nu au văzut mulți dintre noi în prima școală de relații pe care am cunoscut-o vreodată.
Familia.
Iar, când ajungem adulți, de multe ori, nu construim relațiile doar cu ceea ce ne dorim astăzi, ci și cu ceea ce am învățat ieri despre oameni, despre apropiere și despre posibilitatea de a coopera cu cineva fără să ne pierdem pe noi înșine.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
SUA ar putea renunța la desfășurarea rachetelor Tomahawk în Germania. Războiul cu Iranul a golit stocurile și schimbă planurile NATO
MAI explică de ce sistemul SCOMAR nu a detectat drona care a explodat în Portul Constanța: Nu este un sistem militar anti-dronă
Transfer ratat de FCSB: Roș-albaștrii anunță că negocierile au picat
Ce catastrofă s-ar fi putut produce în Portul Constanța dacă drona ar fi explodat lângă cele 900 de tone de azotat de amoniu
