Hai să îți spun ceva, fără ton apocaliptic și fără muzică tristă de fundal de pe internet: în ultimii ani, am început să confundăm grija față de noi înșine cu eliminarea aproape completă a oricărui disconfort din viață (lucru valabil la cei mai tineri, dar și la cei maturi).
Dacă ceva ne obosește, ne consumă sau ne contrazice, tentația este să îl etichetăm rapid drept „toxic”, să ne „protejăm energia” și să ne retragem puțin mai mult în spațiile în care totul ne confirmă, ne validează și ne spune exact ce vrem să auzim.
Sună bine. Uneori chiar este necesar. Problema apare când asta devine mod de viață.
Pentru că viața reală nu funcționează ca un algoritm de social media și nici ca un chatbot setat să îți răspundă calm, validant și perfect ajustat după starea ta emoțională din acel moment.
Oamenii adevărați sunt obositori uneori (de multe ori). Contrazic. Au defecte. Te rănesc fără intenție, nu reacționează mereu cum ai nevoie. Iar dacă ajungi să elimini tot ce produce tensiune, există riscul să nu mai rămână mare lucru din viața reală.
Și aici începe una dintre marile confuzii ale culturii moderne a „self-care-ului”: ideea că sănătatea psihologică înseamnă să trăiești într-o lume perfect ajustată după tine.
Nu, nu înseamnă asta.
Când „grija de sine” începe să semene cu evitarea vieții
Primul lucru care trebuie spus clar este că nevoia de limite este reală, burnout-ul este real, anxietatea este reală. Există familii abuzive, relații distructive, locuri de muncă sufocante și oameni care chiar îți fac rău. Nu discutăm despre a suporta orice și nici despre a romantiza suferința doar pentru că „așa e viața”. Dar între o limită sănătoasă și transformarea oricărui disconfort într-un motiv de retragere există o diferență uriașă.
Și cred că mulți oameni încep să o piardă din vedere.
Astăzi, limbajul psihologic a ieșit din cabinet și a ajuns slogan de internet. Concepte complicate, construite în ani de psihologie și practică, au fost comprimate în fraze motivaționale de zece secunde: „taie oamenii negativi”, „nu datorezi nimănui nimic”, „protejează-ți energia”, „fii înconjurat doar de oameni care te fac să te simți bine, care te validează”. (Și, sincer, dacă asculți suficient timp internetul, începi să ai impresia că maturitatea emoțională înseamnă să nu te mai deranjeze nimeni niciodată.)
Doar că viața reală nu funcționează așa.
Nu orice relație dificilă este toxică. (Știu, internetul nu o să fie încântat de propoziția asta.)
Uneori este doar o relație reală, cu diferențe, cu frustrări, cu momente în care oamenii nu reacționează ideal, nu comunică perfect și nu îți citesc nevoile emoționale ca un asistent virtual setat pe „empathetic mode”.
Poate ai văzut și tu scena asta, cineva care spune că și-a „curățat cercul”. Tradus mai puțin poetic: nu mai vorbește cu jumătate din oamenii din jur. Și da, există situații în care trebuie să pleci! Sunt relații care fac rău și contexte care te consumă până la epuizare, dar maturitatea psihologică nu înseamnă doar să știi când să ieși dintr-o relație. Înseamnă și să știi când merită să rămâi, să negociezi, să repari sau pur și simplu să suporți un anumit nivel normal de imperfecțiune umană.
Pentru că o viață trăită exclusiv după criteriul confortului emoțional imediat devine foarte „mică”. Și foarte singură.
Algoritmii, bulele și lumea perfect ajustată după tine
Internetul nu a inventat problema asta, dar o amplifică enorm. Algoritmii nu sunt interesați să te facă mai tolerant la diferență, mai răbdător sau mai capabil să gestionezi relații complicate. Sunt interesați să te țină acolo, așa că îți oferă tot mai mult din ceea ce îți place, tot mai mult din ceea ce confirmă felul în care vezi lumea și tot mai puțin contact real cu oameni care gândesc diferit. Încet, fără să îți dai seama, începi să trăiești într-o bulă foarte confortabilă psihologic, dar foarte fragilă.
S-a pus atât de mult accent pe ideea de a fi acceptat, validat și înțeles perfect, încât mulți oameni nu mai suportă aproape deloc diferența normală dintre oameni. Nu mai există răbdare pentru ritmuri diferite, pentru generații diferite, pentru oameni mai dificili, mai rigizi sau pur și simplu altfel.
Totul trebuie să „rezoneze”. Dacă nu rezonează, se șterge.
Uneori, am impresia că o parte din cultura actuală visează la relații umane care funcționează ca aplicațiile: fără fricțiune, fără contradicții și, ideal, cu buton de mute atunci când cineva devine prea incomod emoțional. (Practic, o viață socială făcută de departamentul de customer support.)
Iar aici apare și partea interesantă legată de AI. Nu pentru că tehnologia ar fi „periculoasă” în sine, ci pentru că spune ceva despre noi. Un chatbot îți răspunde în funcție de cum îl folosești. Dacă vrei validare, primești validare, dacă vrei blândețe, primești blândețe, dacă este antrenat să îți ofere alternative, o va face, dacă nu, poate rămâne într-un stil care doar îți confirmă direcția.
Oamenii reali nu funcționează așa!
Nu răspund perfect, nu sunt reglați din setări, nu îți citesc automat nevoile emoționale și nici nu pot fi personalizați după fiecare sensibilitate a momentului, iar poate că exact asta începe să devină greu de tolerat. Mulți oameni spun astăzi că nu mai au energie pentru relații. (Dar au energie pentru încă trei ore de scroll și încă douăzeci de reels despre relații toxice, eventual de comment-uri.)
Iar aici cred că merită să ne punem o întrebare incomodă: dacă ne petrecem tot mai mult timp în spații care ne confirmă permanent, cât de pregătiți mai suntem pentru contactul uman real, unde nu totul va fi despre noi și nu totul va veni ambalat într-o formă perfect compatibilă cu sensibilitățile noastre?
Ce pierdem când ceilalți devin opționali
Psihologul Alfred Adler vorbea despre ceea ce numea Gemeinschaftsgefühl, un termen greu de tradus perfect, dar care înseamnă, în esență, capacitatea de a te simți parte din lumea oamenilor, nu doar centrul propriei tale lumi interioare – spirit comunitar.
Ideea lui era simplă și incomodă în același timp: omul nu se dezvoltă sănătos în izolare și nici într-o preocupare excesivă doar pentru sine. Avem nevoie de apartenență, cooperare, contribuție și contact real cu ceilalți, chiar și atunci când există diferențe, frustrări sau tensiuni.
Nu era o viziune romantică despre oameni care se iubesc permanent și se înțeleg perfect. Din contră, Adler înțelegea foarte bine că viața socială vine cu conflicte, compromisuri și momente în care ceilalți nu se comportă exact cum ne-am dori.
Și cu toate că neuroștiințele și studiile din ultimii 5 – 10 ani confirmă din ce în ce mai clar această intuiție și observație, la momentul ei revoluționară, se pare că uităm (ignorăm) tot mai des.
Pentru că viața adultă nu înseamnă doar să te întrebi constant „ce simt eu acum?”, ci și să existe momente în care te întrebi: ce se întâmplă cu ceilalți? cu relațiile mele? cu familia mea? cu oamenii alături de care lucrez? cu comunitatea din care fac parte?
Nu, nu trebuie să rămâi în relații abuzive, dar nici nu poți construi dacă pleci din orice relație imediat ce apare disconfortul. Și poate că una dintre cele mai bune imagini pentru cultura asta este mema aceea care spune că, în viață, trebuie să mulțumești doar două persoane: pe tine la 8 ani și pe tine la 80 de ani.
Sună emoționant, aproape cinematografic, dar, dacă stai puțin și te gândești, este și una dintre cele mai sofisticate forme de egocentrism ambalate motivațional.
Pentru că între copilul care ai fost și bătrânul care vei deveni există totuși o viață întreagă de oameni reali. Parteneri. Copii. Prieteni. Colegi. Părinți. Comunități. Oameni care, într-un fel sau altul, vor fi afectați de felul în care alegi să trăiești.
(Și nu, faptul că „îți protejezi energia” nu anulează automat responsabilitatea față de ceilalți.)
Poate că adevărata grijă față de tine nu începe în momentul în care elimini orice disconfort din jurul tău, ci în momentul în care înveți să rămâi om între oameni, fără să te pierzi pe tine și fără să îi transformi pe ceilalți în simple obstacole pentru propria liniște.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
Mesajul lui Putin de Ziua Victoriei: Soldații ruși se opun unei forțe agresive, care e înarmată și susținută de întregul NATO
Ziua 1535 Trump anunță un armistițiu de trei zile și un schimb de câte 1.000 de prizonieri. Arde la Cernobîl (Video). Putin e gata să discute cu UE. Zelenski a mers pe front
Culisele luptei pentru Herăstrău (5): Ciucu anunță „o analiză” a teraselor din parc. Ce se întâmplă, între timp, pe teren și prin instanțe: Casa di David și Stadio Park
FRF a modificat data începerii sezonului 2026/2027 din Superliga: Când se joacă Supercupa României
