Nu te simți mai bine, deși faci lucrurile „corect”, și asta începe să te încurce mai mult decât te ajută, pentru că ai citit, ai încercat, ai fost atent la tine, ai observat, ai analizat, ai schimbat lucruri, iar rezultatul nu se așază într-un fel stabil, nu rămâne, nu capătă consistență. Revii, după fiecare încercare, într-un loc cunoscut, uneori puțin mai suportabil, dar suficient de asemănător încât să te întrebi dacă nu cumva ceva îți scapă, dacă nu există o piesă pe care încă nu ai găsit-o. Nu îți scapă. Doar că încerci să obții din demersurile pentru sănătatea mentală ceva ce nu poate apărea, adică o stare constantă de bine, o formă de liniște care să nu mai fie întreruptă de nimic.
De aici începe o oboseală (plus frustrare) care nu seamănă cu nimic foarte clar, pentru că nu vine dintr-o direcție anume și nu are o cauză ușor de identificat, ci se adună din lucruri aparent corecte, din încercări legitime, dintr-o grijă reală pentru tine.
Nu e doar oboseala de la muncă sau din relații, e oboseala de a te urmări constant, de a te ajusta din mers, de a corecta reacții, de a filtra gânduri, de a încerca să ții totul într-o formă acceptabilă, iar la un moment dat, fără să îți dai seama exact când, nu mai știi dacă trăiești ceva sau dacă doar gestionezi ce trăiești.
Oboseala de a te tot repara
În cabinet, cineva spune simplu, fără să caute o formulare specială, și tocmai de asta sună atât de clar: „Cred că nu mai știu cum e să stau fără să fac ceva cu lucrurile pe care le simt.” Și în punctul ăsta nu mai e vorba de lipsa unor tehnici sau de faptul că nu știi ce ai de făcut, pentru că știi, ai informație, ai direcții, ai încercat deja multe lucruri, doar că problema se mută în altă parte, mai puțin vizibilă la început și mai greu de recunoscut.
Ține de cât de repede încerci să ieși dintr-o stare, de cât de puțin spațiu mai există între ce apare în tine și reacția ta la acel lucru, de felul în care fiecare emoție devine un semnal de intervenție rapidă.
Ți s-a spus, direct sau indirect, că dacă înțelegi mai bine și dacă aplici ce trebuie, lucrurile se așază, doar că în practică se poate întâmpla și altceva, pentru că, pe măsură ce te analizezi mai mult și mai mult, începi să te îndepărtezi de experiența directă, nu mai ești în ceea ce trăiești, ești lângă, într-o poziție de observație continuă, încercând să explici, să corectezi, să anticipezi.
Și asta nu liniștește, chiar dacă crezi că ar trebui, pentru că te scoate din contactul real și te ține într-o formă de control care consumă mai mult decât pare. Practic, ești stresat și îngrijorat pentru că ai putea să te stresezi și îngrijorezi.
Ajungi, fără să îți propui, să tratezi fiecare zi ca pe ceva ce trebuie optimizat, ajustat, înțeles, adus într-o formă mai bună decât cea în care apare, iar presiunea asta nu e neapărat vizibilă, dar e constantă, pentru că vrei să fie clar, coerent, gestionat bine.
Doar că viața nu răspunde la genul ăsta de control, nu respectă ritmul ăsta și nu se lasă organizată în felul în care ți-ai dori, iar în punctul ăsta începi să simți că faci tot ce trebuie și, totuși, nu e suficient.
Altă replică, spusă fără dramatism, dar cu o oboseală clară în spate: „Știu ce ar trebui să fac, dar nu mai pot să fac nimic din ce știu.” Și aici nu mai e vorba de cunoaștere, pentru că ea există, e accesibilă, e chiar bine integrată în multe cazuri, ci de supraîncărcare, de prea multe variante, de prea multe explicații, de prea multe direcții care par toate corecte și toate necesare în același timp.
Viața nu se poate optimiza permanent
Există o presiune tăcută să fie totul în regulă, să înțelegi, să reglezi, să echilibrezi, să nu rămâi prea mult într-o stare care nu îți place, iar presiunea asta nu vine doar din exterior, vine și din interior, din felul în care ai început să te raportezi la tine. Doar că există zile care nu se rezolvă, nu se organizează, nu se clarifică într-un mod care să îți dea senzația de ordine, și orice încercare de a le transforma în altceva le încarcă și mai mult decât sunt deja.
În loc să le duci, încerci să le corectezi, să le explici, să le închizi, iar asta adaugă un strat în plus peste ceva care era deja greu, pentru că transformi o stare într-un proiect. Nu e lipsă de disciplină, nu e lipsă de voință, e o formă de supraîncărcare care vine din încercarea de a face prea multe lucruri simultan, fiecare cu intenția de a îmbunătăți ceva.
În punctul ăsta nu mai cauți să înțelegi în profunzime, cauți să te liniștești, să reduci intensitatea, să ieși din ceea ce simți, iar asta e o mișcare firească, doar că devine automatism, pentru că ai metode la îndemână și funcționează imediat. Scroll-ul te scoate din stare, o discuție ușoară te scoate din stare, un conținut care te prinde te scoate din stare, iar toate astea creează impresia că te-ai reglat, că ai făcut ceva util pentru tine.
Revii după și e tot acolo, uneori mai apăsat, pentru că între timp ai mai adăugat ceva peste starea inițială, ideea că nu ar mai trebui să fie acolo, că ai făcut ceva în direcția asta și că ar fi trebuit să se schimbe. Nu tot ce te liniștește îți face bine, iar diferența asta începe să se vadă abia când te uiți la ce rămâne după, nu la ce se întâmplă pe moment.
Ce nu este, de fapt, igiena mentală
Fără să îți dai seama, nu mai aplici o evitare în forma ei evidentă, ci o retragere mai fină, mai organizată, în care îți spui că te oprești ca să te liniștești, că ai nevoie de pauză, că îți faci bine, dar, în realitate, te scoți din contact exact în punctul în care ar fi nevoie să mai rămâi puțin, suficient cât să vezi ce e acolo.
Când iei o pauză reală, te oprești, respiri, revii și te așezi într-un fel mai stabil (dar nu înseamnă că nu mai simți nimic), când întrerupi, doar te decuplezi din ceea ce simți, te liniștești pe moment și te întorci mai târziu în același loc, uneori chiar mai tensionat, pentru că nu ai dus nimic mai departe, doar ai amânat. În timp, începi să pierzi exact capacitatea de care ai nevoie, capacitatea de a sta într-o stare fără să intervii imediat peste ea, fără să o modifici, fără să o corectezi, fără să încerci să o transformi în altceva. Așa se face analiza personală.
Nu te blochezi pentru că nu știi ce să faci, nu te oprești pentru că nu ai instrumente, te blochezi pentru că reacționezi prea repede (te grăbești să rezolvi, să nu mai simți) la tot ce apare în tine, pentru că nu mai lași spațiu între ce simți și ce faci cu acel lucru, pentru că nu mai tolerezi disconfortul suficient cât să îl înțelegi. Începi să tratezi orice stare neplăcută ca pe o eroare, o identifici, o etichetezi, o corectezi, iar în ritmul ăsta scurtezi complet timpul în care ai putea să vezi ce se întâmplă de fapt.
Simți și reacționezi, simți și corectezi, simți și eviți, iar mișcarea asta devine atât de rapidă încât nu mai creezi niciun moment de oprire, nu mai lași nimic să se așeze, nu mai lași nimic să se clarifice, și, în loc să înțelegi, repeți același tip de răspuns.
Un schimb simplu arată foarte clar unde se rupe lucrul ăsta:
„Dacă nu fac nimic, mă simt mai rău.”
„Și dacă faci ceva?”
„Mă simt mai bine… dar nu ține, și ajung să mă simt rău, poate mai rău.”
Aici apare diferența reală, pentru că ceea ce te calmează repede nu schimbă nimic în profunzime, doar te scoate temporar din stare, iar dacă repeți asta de suficient de multe ori, nu mai rezolvi nimic, doar prelungești blocajul.
Igiena mentală nu te ajută să te simți bine mai des și nu te ajută să controlezi mai eficient ce simți, pentru că dacă urmărești asta, reintri exact în același mecanism în care te corectezi constant și te monitorizezi fără oprire, și nici nu înseamnă să ignori ce simți sau să nu faci nimic, pentru că asta ar fi doar o altă formă de evitare, mai liniștită, dar la fel de prezentă.
E despre capacitatea de a rămâne, de a nu pleca imediat dintr-o stare doar pentru că nu îți place, de a nu interveni peste tine din reflex, de a nu transforma fiecare moment dificil într-un proiect de rezolvat, și, în același timp, de a nu reacționa automat la tot ce apare în tine, ca și cum fiecare emoție ar cere o acțiune imediată.
Înveți să faci diferența între ce merită schimbat și ce trebuie dus, dar diferența asta nu vine dintr-o tehnică și nu apare dintr-o regulă clară, o construiești în ritm, în felul în care încetinești reacția, în felul în care nu mai intri imediat peste tine. Pentru că, de cele mai multe ori, nu starea în sine te consumă cel mai mult, ci felul în care te grăbești să scapi de ea.
Nu tot ce simți trebuie rezolvat și nu tot ce apare cere intervenție, iar asta nu înseamnă că renunți sau că te resemnezi, înseamnă că îți schimbi poziția față de tine, că nu mai faci imediat ceva cu tot ce simți, că nu mai accelerezi automat, ci încetinești și rămâi suficient cât să vezi ce e acolo înainte să te miști.
În loc să pleci, rămâi, în loc să corectezi, observi, în loc să accelerezi, încetinești, iar schimbarea începe exact în spațiul ăsta, nu în afara lui, nu în graba de a ajunge mai repede într-un loc mai bun.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
