Vine luna copilului și, pentru psihoterapeuți, copilăria este un fel de mină de aur psihologică. Nu în sensul poetic și ușor siropos pe care îl vezi uneori pe Internet, cu „vindecarea copilului interior” pusă peste muzică lentă și citate pastelate, ci foarte concret: acolo începe să se formeze stilul nostru de viață psihologic, felul în care învățăm să iubim, să evităm, să ne apărăm, să cerem atenție, să controlăm, să ne retragem, să ne comparăm cu ceilalți sau să construim siguranță în interiorul nostru („vindecarea copilului interior” este un concept serios, dar, transformat în armă de marketing, devine motiv de meme-uri şi glume).
În ultimele texte, am tot vorbit despre lucrurile care încurcă dezvoltarea personală fără ca oamenii să își dea seama foarte clar de asta: hiperanaliza care te ține blocat în aceeași poveste despre tine, nevoia compulsivă de liniștire și control, evitarea oricărui disconfort emoțional, felul în care ajungi să te descurajezi singur chiar și atunci când aparent „lucrezi cu tine”.
Astăzi, aș vrea să îți propun un articol ca o hârtie de turnesol psihologică, un mic „test incomod” care poate arată destul de repede dacă dezvoltarea personală pe care o faci chiar produce mișcare reală sau doar te ajută să îți explici mai elegant de ce ai rămas exact în același loc (nici acest lucru nu e rău, dar este doar parte a unui proces mai amplu).
Pentru că aici cred că apare una dintre cele mai mari confuzii ale prezentului: oamenii au început să creadă că dezvoltarea personală înseamnă acumulare de explicații, când, de fapt, schimbarea reală începe abia în momentul în care nu mai folosești psihologia ca pe încă o metodă sofisticată de a-ți confirma vechea poveste despre tine.
Poți consuma psihologie ani întregi și să nu te miști aproape deloc
Unii oameni merg spre dezvoltare personală exact cum merg alții la cumpărături: mai adaugă ceva în coș și pleacă liniștiți că au făcut „ceva pentru ei”.
Încă o carte despre anxietate, încă un podcast despre relații, încă un reel despre traumă, încă un test de personalitate, încă o explicație despre atașament, încă o noapte întreagă petrecută analizându-se până la epuizare emoțională.
Și după ani întregi de consum psihologic reacționează aproape la fel, relaționează aproape la fel, evită aproape la fel și fug aproape la fel de lucrurile care îi sperie cu adevărat.
Pentru că foarte mulți oameni nu intră în terapie sau în procese de autocunoaștere ca să descopere ceva nou despre ei înșiși, ci ca să găsească formulări mai elegante pentru ceea ce cred deja. „Eu sunt anxios.” „Eu nu pot avea încredere în oameni.” „Eu sunt prea sensibil.” „Eu mă atașez prea mult.” „Eu trebuie să controlez.” „Eu așa sunt.”
Iar după suficient timp, concluziile astea nu mai sunt percepute ca interpretări personale, ci ca adevăruri absolute, ca și cum ar fi fost gravate undeva în structura omului și nimic nu le mai poate modifica, etichete imuabile.
Asta este partea complicată a rigidității psihologice: nu arată mereu ca încăpățânarea clasică, rece și evidentă, ci, uneori, arată exact invers, ca un om foarte conștient, foarte introspectiv, foarte „lucrat”, care poate vorbi ore întregi despre sine și, totuși, nu permite niciunei idei noi să îi modifice cu adevărat poziția interioară.
După suficienți ani, omul nici măcar nu mai observă că vorbește cu el însuși din aceeași cameră psihologică din care vorbea și acum zece ani. Doar că între timp a învățat niște termeni noi și își explică suferința mai sofisticat.
Eu cred că, în acest loc, mulți oameni se simt inconfortabil sau chiar blazați, pentru că există o formă de stagnare care arată foarte inteligent la exterior, dar nu oferă un orizont.
Omul știe teorie psihologică, știe concepte despre traumă și reglare emoțională, poate explica impecabil de ce reacționează într-un anumit fel și chiar poate părea foarte conectat la sine, dar când viața îi cere să tolereze puțin necunoscut, puțină vulnerabilitate reală sau puțină lipsă de control, se întoarce aproape instant la aceeași organizare interioară pe care o folosește de ani întregi.
Pentru că psihicul uman nu apără doar confortul, apără identitatea, chiar și atunci când identitatea aceea produce suferință.
Omul care controlează excesiv nu apără doar ordinea, ci poate o formă foarte veche de siguranță. Omul care evită apropierea nu apără doar independența, ci poate o concluzie construită devreme, că vulnerabilitatea duce inevitabil la durere.
Omul care trebuie să înțeleagă tot înainte să facă un pas nou nu apără doar rațiunea, ci încearcă să țină anxietatea sub control prin claritate permanentă.
Și exact aici începe blocajul.
Pentru că psihoterapia și dezvoltarea personală nu funcționează atunci când le folosești doar ca să îți explici mai bine de ce nu poți să te schimbi.
Schimbarea reală începe când suporți să nu mai ai control total
Aici apare partea grea, iar partea asta este mult mai puțin spectaculoasă decât o vând „Internetul” și cultura dezvoltării personale rapide.
Schimbarea reală nu arată ca o revelație continuă și nici ca o ascensiune motivațională impecabilă. De multe ori arată ca un proces lung, incomod și confuz în care nu mai funcționezi complet după vechea ta logică, dar nici nu vezi încă foarte clar cine devii. Iar exact acolo mulți se întorc din drum.
Pentru că omul modern tolerează foarte greu ideea de proces. Vrea să înțeleagă imediat ce i se întâmplă, unde ajunge, cât durează, când se „vindecă”, când dispare anxietatea, când vine liniștea și când apare siguranța absolută.
Am ajuns să consumăm psihologia aproape ca pe un tutorial scurt și ne mirăm apoi că viața interioară nu funcționează la viteza unui clip de 30 de secunde. Doar că dezvoltarea psihologică funcționează aproape invers.
Mai întâi, apare mișcarea și abia după aceea începe să apară claritatea, pentru că omul nu se schimbă în momentul în care a înțeles intelectual o idee, ci în momentul în care începe să trăiască puțin diferit chiar și fără garanția că noua direcție este complet conturată. Acolo începe partea grea a psihoterapiei și exact acolo mulți abandonează, pentru că este mult mai ușor să continui să te explici decât să suporți disconfortul unei reorganizări interioare reale.
Reorganizarea asta nu arată spectaculos; uneori arată ca un om care nu mai controlează compulsiv fiecare conversație, alteori ca un om care nu mai transformă fiecare emoție într-o urgență psihologică, alteori ca un om care poate rămâne într-o relație fără să fugă imediat când apare nesiguranța sau fără să disece fiecare gest până îl sufocă.
Schimbările reale sunt adesea mai tăcute decât și-ar imagina oamenii și exact de aceea mulți nici nu le observă la început.
De ani întregi vorbesc în cabinet despre flexibilitatea psihologică și cred că este una dintre cele mai importante capacități pe care le poate dezvolta un om, pentru că flexibilitatea nu înseamnă lipsă de identitate, nici instabilitate și nici „adaptare la orice”, cum mai apare caricaturizată online, ci capacitatea de a ieși măcar puțin din vechea interpretare despre tine și despre viață, suficient cât să nu rămâi prizonierul aceleiași versiuni despre tine pentru următorii 20 de ani.
Și aici apare ceva ce dezvoltarea personală online (și nu numai) evită aproape mereu să spună direct: orice schimbare serioasă este proces. Durează, cere muncă psihologică reală, cere repetare, cere relații diferite, cere răbdare și cere inclusiv perioade în care ai impresia că nu se întâmplă mare lucru, deși în interior se reorganizează enorm.
Omul modern s-a obișnuit atât de tare cu viteza, încât începe să creadă că și transformarea emoțională ar trebui să funcționeze instant.
Oamenii nu sunt structuri fixe.
Creierul uman are plasticitate, sistemul nostru emoțional poate învăța, relațiile ne reorganizează profund, iar omul poate construi alte forme de siguranță interioară decât cele pe care le-a folosit până acum. Din fericire, nu suntem condamnați să rămânem pentru totdeauna în aceeași organizare psihologică, doar că învățarea reală cere ceva ce foarte mulți oameni evită instinctiv: acceptarea faptului că încă nu știu tot despre ei și că poate nu mai pot merge mai departe folosind exact aceeași logică după care au funcționat până acum.
În iunie mergem mai în spate: copilăria
Pentru că omul nu ajunge rigid psihologic peste noapte. Învață foarte devreme cum trebuie să funcționeze ca să se simtă în siguranță, acceptat, important sau suficient de valoros, încât să își găsească locul printre ceilalți.
Copiii nu preiau viața exact așa cum le este oferită. O interpretează, trag concluzii personale și își construiesc propriile strategii de adaptare, iar doi copii crescuți în aceeași casă pot ajunge să înțeleagă, emoțional, lumi complet diferite.
Dar despre asta, începând de săptămâna viitoare. Pentru că luna iunie o să fie despre copilărie.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
Noul Orient Express va circula pe ruta Roma-Istanbul, cu opriri la Brașov și Sinaia. Cum arată trenul de lux (Galerie foto)
Administrația Trump îi obligă pe solicitanții de carte verde să se întoarcă în țările de origine pentru a depune cererea
Fake news cu distrugeri și încăierări înainte de concertul Max Korzh din București. Jandarmeria avertizează (Video)
Familia Klein, despre schimbarea denumirii stadionului din Hunedoara: Nu am cerut retragerea numelui Michael Klein, ci respectarea drepturilor legale
