De la sfârșitul secolului trecut (da, deja au trecut 26 de ani din noul secol), lumea occidentală traversează un proces amplu de reinterpretare a modului în care oamenii se raportează unii la alții.
Rolurile sociale, dinamica relațiilor dintre bărbați și femei, ideea de familie sau sensul intimității au devenit teme constante ale dezbaterii publice.
După anul 2020, acest proces s-a accelerat vizibil: pandemia a perturbat profund ritmurile sociale obișnuite, iar instabilitatea economică și incertitudinea politică au devenit mult mai prezente în viața de zi cu zi, ceea ce a adus inevitabil și o presiune suplimentară asupra relațiilor personale.
În acest context, au apărut tot mai multe concepte care încearcă să descrie sau să explice viața de cuplu contemporană: „muncă emoțională”, „managementul relațiilor”, „mankeeping” și alte formule similare.
Unele dintre ele surprind, fără îndoială, anumite realități ale relațiilor moderne. Problema apare atunci când aceste concepte ajung să fie tratate ca explicații universale, ca și cum viața dintre doi oameni ar putea fi redusă la câteva mecanisme sociale sau la o distribuție aproape contabilă a responsabilităților.
În realitate, relațiile durabile nu funcționează pe baza unor teorii despre echitate perfectă sau despre roluri prestabilite. Ele se construiesc din gesturi mici, din compromisuri cotidiene și dintr-o cooperare care se dezvoltă în timp.
Iar dacă privim cu atenție relațiile care chiar au trecut testul deceniilor, observăm că multe dintre ele au avut în centrul lor un element esențial: capacitatea femeilor de a menține echilibrul relațional și de a transforma viața în doi într-un spațiu de cooperare.
Acest lucru nu înseamnă că relațiile sunt „responsabilitatea femeilor”, dar istoria socială și experiența psihologică arată că femeile au avut adesea un rol important în menținerea țesutului relațional al vieții cotidiene la nivelul familiilor, dar și pentru comunități, în întregul lor.
Femeia și relația ca spațiu de cooperare
În psihologia individuală dezvoltată de Alfred Adler, relațiile sunt considerate una dintre sarcinile fundamentale ale vieții. Adler descria maturitatea psihologică prin capacitatea unei persoane de a dezvolta sentimentul comunitar (Gemeinschaftsgefühl), adică disponibilitatea de a coopera, de a participa la viața celorlalți și de a construi relații bazate pe sprijin reciproc.
În această perspectivă, viața de cuplu nu este doar o alegere sentimentală, ci o formă de cooperare între două persoane care decid să își organizeze viața împreună. Relația devine un spațiu în care fiecare își aduce resursele personale, experiența și modul propriu de a se raporta la lume.
În practica psihoterapeutică, apare frecvent o observație interesantă: femeile sunt adesea cele care percep mai rapid schimbările din dinamica relației și cele care încearcă să repare sau să mențină echilibrul. Nu pentru că ar avea o responsabilitate formală în acest sens, ci pentru că sunt, de multe ori, mai atente la dimensiunea relațională a vieții și, instinctual, mai interesate de dinamica acestui echilibru.
Această sensibilitate relațională nu trebuie confundată cu ideea de sacrificiu unilateral. Ea reflectă, mai degrabă, o competență socială dezvoltată în timp – capacitatea de a observa tensiunile, de a media conflicte și de a păstra conexiunea dintre oameni. În multe cupluri durabile, această capacitate a femeilor de a menține relația funcțională a devenit unul dintre elementele care au permis stabilitatea pe termen lung.
Diferențele care susțin echilibrul
Una dintre tentațiile discursului contemporan despre relații este aceea de a privi cuplul printr-o logică aproape contabilă: cine face mai mult, cine oferă mai puțin, cine duce greul emoțional sau cine gestionează rețeaua socială a familiei. O astfel de abordare poate fi utilă ca instrument analitic, dar ea simplifică excesiv realitatea.
Relațiile reale nu funcționează ca un bilanț contabil!
În viața de zi cu zi nu există o egalitate perfectă a contribuțiilor și nici o distribuție matematică a efortului. În relațiile care rezistă (și chiar funcționează), lucrurile sunt aproape întotdeauna mai fluide. Există perioade în care unul dintre parteneri duce mai mult din responsabilități și perioade în care rolurile se schimbă aproape natural.
În multe cupluri stabile, femeile au avut adesea rolul de a organiza dimensiunea socială a vieții: relațiile cu familia extinsă, menținerea legăturilor de prietenie sau crearea unui spațiu de stabilitate emoțională în interiorul familiei. În limbajul sociologic contemporan, această activitate este uneori numită „muncă emoțională”.
Privită, însă, din perspectiva relațiilor reale, ea nu este o formă de povară sau de dezechilibru, ci mai degrabă una dintre competențele sociale prin care viața de familie devine posibilă. În multe cazuri, femeile sunt pur și simplu mai bune la aceste lucruri. Așa cum, în alte situații, bărbații pot avea alte tipuri de competențe sau responsabilități care susțin stabilitatea cuplului și a traiului în doi.
Relațiile care funcționează nu încearcă să elimine aceste diferențe. Ele le folosesc.
Maturizarea femeii în relațiile de lungă durată
Dacă privim cuplurile care au rămas împreună câteva decenii – nu din frică, nu din obligație socială și nu de „gura lumii” – observăm că ele au trecut prin transformări multiple.
Viața aduce inevitabil provocări: schimbări profesionale, dificultăți economice, probleme de sănătate, mutări sau transformări ale rolurilor familiale – oamenii în sine nu mai sunt la fel de la intrarea în relație până la finalul acesteia.
În aceste procese, femeile au jucat adesea un rol important în menținerea coerenței relației. Nu prin sacrificiu permanent și nici prin asumarea unilaterală a responsabilităților, ci prin capacitatea de a adapta relația la schimbările vieții.
În psihoterapia adleriană, se vorbește adesea despre dezvoltarea stilului de viață și despre modul în care oamenii învață să răspundă provocărilor existenței. Relațiile de lungă durată devin unul dintre spațiile în care această dezvoltare este vizibilă.
Pe măsură ce oamenii înaintează în viață, apare – sau ar trebui să apară – un proces de maturizare și de clarificare a priorităților. Conflictele inutile se diminuează, diferențele dintre parteneri devin mai ușor de acceptat, iar relația se transformă, treptat, într-un spațiu de cooperare mai stabil.
În psihoterapie, apare adesea un contrast interesant: unele relații sunt blocate în competiții permanente despre cine are dreptate sau cine face mai mult. În altele, diferențele sunt acceptate ca parte naturală a vieții în doi. Această diferență ține mai puțin de circumstanțe și mai mult de capacitatea oamenilor de a învăța să coopereze.
Relațiile care nu devin titluri de presă
În spațiul public circulă frecvent povești despre relații conflictuale sau despre tensiunile dintre bărbați și femei. Aceste situații există, fără îndoială, iar, uneori, ele necesită intervenție psihologică sau decizii dificile.
Dar ele nu reprezintă întreaga realitate a vieții de cuplu.
Există și relații stabile, mature, cooperante – relații care nu devin subiecte virale pe rețelele sociale și nici teme spectaculoase de dezbatere culturală. Ele sunt mai discrete, dar, în același timp, mult mai reprezentative pentru modul în care oamenii trăiesc împreună.
Privite în ansamblu, relațiile durabile nu sunt despre cine are dreptate sau despre cine face mai mult într-o anumită etapă a vieții. Ele sunt despre capacitatea a doi oameni de a construi ceva împreună: un proiect comun care nu este perfect și nici mereu echitabil, în sens strict, dar care devine, în timp, un spațiu de cooperare și dezvoltare reciprocă.
În multe dintre aceste relații, contribuția femeilor a fost esențială tocmai pentru că a fost oferită. Nu ca o formă de supunere sau de sacrificiu, ci ca expresie a unei competențe relaționale care a permis cuplurilor să reziste în timp.
Poate tocmai de aceea relațiile care rezistă au, de obicei, o anumită liniște. Nu pentru că ar fi simple, ci pentru că au trecut deja prin suficiente dificultăți încât să nu mai fie nevoie să demonstreze nimic.
Într-o lume care discută tot mai mult despre relații, poate că merită să privim și către aceste exemple mai puțin spectaculoase, dar mult mai stabile.
Pentru că, în cele din urmă, o relație nu este niciodată doar despre unul sau despre celălalt.
O relație se construiește – sau se destramă – întotdeauna în doi.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu.