Iubirea începe, aproape invariabil, cu o promisiune. Uneori spusă, alteori doar simțită. Promisiunea că „de data asta va fi altfel”, că „ne-am găsit”, că „în sfârșit cineva ne vede”. Ne cunoaștem, ne descoperim, ne apropiem, emoțiile sunt intense, fricile sunt acolo, dar estompate de entuziasm. Totul pare posibil, totul pare reparabil.
Și, totuși, la un moment dat — indiferent dacă vorbim de câteva luni sau de câțiva ani — „perioada de miere” se încheie. Nu pentru că relația ar fi eșuat, ci pentru că relația începe, de fapt, cu adevărat. Atunci când proiecțiile se subțiază, când diferențele devin vizibile, când viața de zi cu zi își face loc între gesturile mari și emoțiile înălțătoare.
Întrebarea nu mai este cum începi o relație, ci cum o păstrezi. Cum o construiești în timp. Cum o reinventezi, mai ales după ce entuziasmul inițial s-a așezat.
Ce rămâne după îndrăgostire
Din perspectivă adleriană, relația de cuplu nu este un spațiu neutru. Nu este o tablă albă. Fiecare partener intră în relație cu un set de convingeri, scopuri, strategii și așteptări formate mult mai devreme decât momentul întâlnirii. Intrăm în cuplu cu un „stil de viață relațional” deja schițat, chiar dacă nu suntem conștienți de el.
Alfred Adler vorbea despre faptul că omul este orientat către scop, nu spre cauză. Inclusiv în iubire. Nu reacționăm, pur și simplu, la ce face partenerul, ci urmărim, adesea inconștient, un anumit tip de echilibru emoțional, o anumită poziție în relație, o anumită confirmare a valorii personale.
În acest context, partenerul nu apare întâmplător în viața noastră. El vine ca o oportunitate de a repara, de a înțelege altfel, de a construi ceva mai funcțional decât modelele relaționale învățate timpuriu. Dar acest „potențial” nu este garantat. La fel de bine, relația poate deveni scena pe care repetăm, aproape fidel, scenariile vechi.
Putere, retragere și jocurile invizibile din cuplu
Teoria relațională a lui John Gottman propune o metaforă devenită celebră: „cei patru călăreți ai Apocalipsei” în cuplu — critica, disprețul, defensiva și blocajul. Sunt comportamente care, atunci când devin dominante, erodează relația.
Din perspectivă adleriană, aceste comportamente nu sunt simple greșeli de comunicare. Ele sunt expresii ale poziției pe care fiecare partener o ocupă în relație.
Critica și disprețul sunt expresii ale unei poziții de putere. Ele transmit mesajul: „eu știu mai bine”, „tu greșești”, „eu sunt deasupra”. De multe ori, această poziție maschează un sentiment de inferioritate mai vechi, compensat prin control și dominare.
Atitudinea defensivă și blocajul sunt poziții de „minus”. Reacția defensivă încearcă să apere, să justifice, să explice. Blocajul se retrage, tace, închide relația pentru a se proteja. „Nu mai pot. Nu mai am resurse.”
Aceste poziții nu funcționează izolat. Ele funcționează în perechi. Dacă unul ocupă constant o poziție de putere, celălalt va ajunge, aproape inevitabil, într-o poziție de inferioritate. Nu pentru că „așa este el”, ci pentru că relația creează acest echilibru. Este o coregrafie relațională învățată devreme și repetată automat.
Modelele vechi care se reactivează
Din perspectiva psihologiei adleriene, aceste dinamici își au adesea originea în modelele relaționale din familia de origine. Modul în care conflictele erau gestionate, cine avea puterea, cine se retrăgea, cine critica, cine tăcea — toate acestea devin repere inconștiente pentru viața de adult.
Partenerul ajunge, fără să știe, să joace un rol familiar. Uneori, rolul părintelui critic. Alteori, rolul celui care se retrage. Relația oferă, astfel, șansa de a înțelege și de a transforma aceste tipare, dar și riscul de a fi absorbiți complet de ele.
Unde se poate interveni, realist
Schimbarea nu începe cu tehnici sofisticate, ci prin clarificare. Cu o întrebare simplă și dificilă în același timp: „Ce vrea, de fapt, celălalt?” Nu ce spune la nervi, nu ce cere într-o formulare dură, ci ce nevoie încearcă să exprime: siguranță, validare, recunoaștere, apropiere.
Abia după această clarificare apare o a doua întrebare esențială: pot și vreau să ofer asta?
Relațiile funcționale nu presupun satisfacerea tuturor nevoilor celuilalt, ci onestitate față de propriile limite. A oferi ceva ce nu poți sau nu vrei, pe termen lung, duce inevitabil la resentiment.
Un alt element esențial este prioritizarea reciprocă. Nu în sens absolut sau exclusiv, ci în sensul de a nu-l uita pe celălalt din planurile tale de viață. Relațiile se erodează rar prin conflicte spectaculoase și mult mai des prin neglijare. Prin amânări constante, prin lipsa de timp, prin a lua de bun faptul că „știe că îl iubesc”.
A-l face pe celălalt o prioritate înseamnă să-l incluzi în viața ta, nu să te dizolvi în el.
Ce facem cu ce se spune la nervi
Cuvintele spuse la nervi sunt fie luate literal, fie complet invalidate. Ambele variante sunt problematice. Ele nu reprezintă „adevărul pur”, dar nici nu apar din nimic. Sunt un amestec de emoție, frustrare și nevoie exprimată stângaci.
De aceea, relațiile mature au nevoie de follow-up. Nu rămânem blocați în explozie sau în tăcere. Revenim. Clarificăm. Reparăm. Nu pentru a relua conflictul, ci pentru a-l înțelege.
În lipsa acestui follow-up apar manipularea, jocurile de putere, retragerile punitive. Adler sublinia clar că manipularea — indiferent din ce poziție vine — nu ajută pe nimeni pe termen lung. Nici pe cel care o practică, nici pe cel care o suportă.
A nu manipula și a nu te lăsa manipulat presupune, de multe ori, curajul unor conversații incomode, dar necesare.
Relația nu este despre unul sau despre celălalt
În cele din urmă, relația nu este despre cine are dreptate și nici despre cine „a greșit primul”. Relația este un joc de doi. Ea se construiește sau se distruge în doi. Nu printr-un moment spectaculos, ci prin acumulări mici: prin felul în care vorbim, tăcem, revenim sau evităm. Prin felul în care alegem să cooperăm sau să ne apărăm poziția.
După „perioada de miere”, nu rămâne mai puțină relație, ci rămâne relația reală. Rămâne spațiul în care doi oameni, cu istorii diferite și vulnerabilități reale, pot decide dacă vor continua să joace același scenariu sau dacă au curajul să construiască unul nou. Iar această alegere nu aparține niciodată doar unuia singur.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu.