I. După ce se stinge decorul
Valentine’s Day a trecut, iar, odată cu el, s-au mai liniștit restaurantele, s-au retras inimioarele din vitrine și a scăzut brusc nevoia de a demonstra public că iubirea există. Pe 15 februarie, relațiile rămân fără decor, fără obligații simbolice și fără presiunea de a arăta într-un anumit fel. Rămân, pur și simplu, așa cum sunt ele.
Abia din acest punct începe, de fapt, discuția relevantă. Pentru că Valentine’s Day nu spune foarte multe despre iubire, ci mai degrabă despre așteptările noastre legate de ea. Despre cum ar trebui să arate, ce ar trebui să simțim și ce ar trebui să primească celălalt pentru ca relația să fie „validă”. Întrebarea reală nu este ce am făcut pe 14 februarie, ci ce rămâne după ce trece ziua și nu mai există niciun public care să confirme că lucrurile merg bine.
Sărbătoarea în sine nu este problema. Problema apare atunci când iubirea ajunge să fie evaluată printr-un standard exterior, relativ uniform, care nu ține cont de istoria fiecărui cuplu, de ritmul lui, de nevoile reale ale celor doi. Când relația începe să fie comparată cu o imagine idealizată, iar diferențele dintre „cum e la noi” și „cum ar trebui să fie” devin sursă de tensiune, nu de reflecție.
II. Iubirea ca sarcină de viață, nu ca eveniment
În psihologia individuală, iubirea nu este un episod spectaculos, ci una dintre sarcinile fundamentale ale vieții, alături de muncă și viața socială. Pentru Alfred Adler, modul în care o persoană iubește, se implică și cooperează într-o relație spune esențialul despre maturitatea ei psihologică.
Iubirea, în această perspectivă, nu este ceva ce „ni se întâmplă”, ci ceva ce construim. Ea presupune interes pentru celălalt, capacitatea de a-l vedea ca egal și disponibilitatea de a ieși din logica luptei pentru superioritate. Nu este despre a câștiga, a impresiona sau a demonstra ceva, ci despre a contribui la un spațiu comun în care ambii parteneri pot funcționa și se pot dezvolta.
Această viziune intră inevitabil în tensiune cu ideea de iubire festivă, intensă, dar limitată la momente-cheie. Pentru că iubirea, așa cum o vede Adler, nu se verifică într-o seară „reușită”, ci în continuitatea relației, în capacitatea de a rămâne conectați și atunci când nu există nimic de sărbătorit.
III. Echilibrul care nu se ține la scor
Una dintre cele mai frecvente confuzii în relațiile de cuplu este ideea de echilibru înțeleasă dintr-o perspectivă contabilă a emoțiilor. Cine a oferit mai mult, cine a greșit, cine „datorează” ceva. Din perspectivă adleriană, acest tip de calcul este, de fapt, un semn de insecuritate relațională.
Echilibrul într-o relație nu este dat de o balanță rigidă, ci de curgerea naturală dintre a oferi și a primi, într-un context în care ambii parteneri sunt interesați de starea celuilalt! Nu pentru a aduna puncte, ci pentru că relația funcționează ca un sistem cooperant, nu ca o competiție.
Valentine’s Day accentuează ușor tentația scorului: cine a făcut mai mult, cine a organizat, cine a surprins, cine a fost suficient de „romantic”. Problema nu este gestul în sine, ci sensul pe care îl capătă atunci când devine criteriu de evaluare a relației. În iubirea matură, gesturile nu sunt probe, iar apropierea nu se negociază prin demonstrații publice.
IV. Relația reală și relația afișată
Trăim într-o cultură care confundă ușor vizibilitatea cu profunzimea. Dacă se vede, înseamnă că există. Dacă este apreciat, înseamnă că este valoros. Doar că relațiile nu funcționează după aceste reguli. Unele dintre cele mai solide cupluri sunt și cele mai discrete, iar unele dintre cele mai fragile sunt cele mai spectaculoase din exterior.
Din perspectivă adleriană, relația se construiește din interior spre exterior, nu invers. Contează ce se întâmplă între doi oameni atunci când nu sunt priviți, nu ceea ce este prezentat celorlalți. Cooperarea zilnică, capacitatea de a negocia diferențele, toleranța la frustrare și interesul real pentru starea celuilalt nu sunt lucruri fotogenice, dar sunt esențiale.
Poate că adevărata miză a discuției despre Valentine’s Day nu este dacă sărbătoarea are sau nu sens, ci ce facem cu ea. Dacă o folosim ca pretext pentru a ne evalua relația prin comparație sau ca oportunitate de a reflecta la felul în care iubim, dincolo de clișee.
Pentru că iubirea autentică nu este un eveniment anual, ci un proces continuu. Nu se măsoară în gesturi standardizate, ci în capacitatea de a fi în relație, cu tot ce presupune asta: apropiere, diferență, ajustare și, uneori, imperfecțiune.
Iar poate cea mai onestă întrebare, după ce Valentine’s Day a trecut, nu este „Cum a fost?”, ci „Cum suntem noi, de fapt, împreună?”
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu.