Nu ești nemotivat. Ești, cel mai probabil, mai descurajat decât îți dai seama.
Diferența nu pare mare, dar schimbă tot. Pentru că una te trimite în zona de vină – „nu sunt în stare” – iar cealaltă te duce într-o direcție mult mai concretă: ce am învățat, de fapt, despre cum să merg mai departe?
Când spui că nu mai ai chef, că nu te mai poți mobiliza, că începi lucruri și nu le duci până la capăt, tentația este să cauți explicația în disciplină sau voință. Pare logic. Doar că, de multe ori, problema nu este acolo. Problema este că ai învățat, în timp, mai degrabă să îți pui singur piedici decât să continui. Și nu pentru că nu poți, ci pentru că modul în care îți vorbești te oprește înainte să vezi până unde ai putea ajunge.
Cum înveți, fără să-ți dai seama, să te descurajezi
Totul începe discret. Nu cu o critică dură, ci cu observații mici, formulate pe un ton rezonabil.
„E bine, dar se putea mai bine.”
„Nu e rău, dar mai ai de lucru.”
„Dacă te-ai concentra mai mult…”
Luate separat, nu par problematice. Dar repetate ani la rând, construiesc ceva foarte clar: ideea că ceea ce faci nu este suficient. În timp, nici nu mai este clar dacă îți sunt transmise sau ți le spui singur, vocile se amestecă. Ele sunt de acum sau din trecut?
Ai terminat ceva. „Da… dar nu e cine știe ce.”
Te-ai apucat de ceva nou. „Da, dar să vedem cât mă ține.”
Ai încercat. „Da, dar rezultatul contează.”
Nu este o voce agresivă, este una aparent rațională, care nu te critică direct, dar îți taie elanul exact când începe să prindă formă. Aici apare un lucru esențial: nu te descurajezi pentru că „vrei” să te autosabotezi. Repeți o voce pe care ai învățat-o.
Copilăria: locul în care se formează stilul de încurajare ...sau descurajare
Modul în care te raportezi la tine nu apare la maturitate. Se formează devreme, în relațiile cele mai apropiate.
Un copil vine și arată ceva ce a făcut.
„Uite ce am făcut!”
Răspunsul poate fi:
„Bravo, îmi place că ai încercat, continuă.”
sau
„E bine… dar de ce nu ai făcut și asta?
Diferența poate părea mică pentru unii, dar nu este. În primul caz, copilul învață că poate continua, chiar dacă lucrurile nu sunt perfecte. În al doilea, învață că oricum nu prea este în stare să facă ceva corect, mai bine nici nu se mai apucă.
În timp, se formează o așteptare: fiecare încercare va fi urmată de o corecție, fiecare pas va veni la pachet cu o ajustare, cu o subliniere a unui neajuns. Asta nu duce la mai multă motivație, duce la prudență, la ezitare, la amânare, la renunțare. Copilul nu mai este atent la direcție, ci la greșeală, iar, mai târziu, ca adult, nu mai așteaptă corecția din exterior. O aplică singur, înainte să meargă mai departe, de multe ori înainte să mai înceapă.
De ce nu lipsa de voință te oprește, ci felul în care ai învățat să continui?
Diferența dintre încurajare și critică nu este doar o chestiune de stil, este o chestiune de direcție. Lauda apare după rezultat, confirmă că a ieșit bine. Încurajarea apare în timpul procesului îți permite să continui, chiar dacă nu este perfect.
Critica, în forma ei obișnuită, încearcă să motiveze prin corectare, dar, în mod repetat, produce opusul: ezitare, prudență excesivă, retragere, pentru că, în timp, apare condiționarea: orice pas va fi urmat de o corecție, orice încercare va fi „ajustată”.
Și atunci începi să te oprești mai devreme. Nu pentru că nu poți, ci pentru că nu mai merită efortul.
La un nivel foarte concret, creierul funcționează pe baza anticipării. Când simți că ceea ce faci are sens și poate fi continuat, apare energie; când apare constant ideea că nu este suficient, reacția nu este mobilizarea, ci retragerea. De aceea, critica poate porni un efort pe termen scurt, dar încurajarea este cea care îl menține.
Se vede în lucruri simple:
„Am muncit toată ziua.”
„Da, dar n-ai făcut destul.”
„M-am apucat de ceva nou.”
„Da, dar să vedem cât te ține.”
„Am încercat.”
„Da, dar rezultatul contează.”
După un timp, nici nu mai este nevoie să spună cineva asta. O spui tu, înainte să începi. Și aici apare partea mai puțin confortabilă: nu e problema că nu poți, este că te oprești prea devreme. Mulți oameni cred că, dacă nu sunt duri cu ei înșiși, vor deveni superficiali.
Că, fără presiune, nu se întâmplă nimic. În realitate, lucrurile stau invers. Oamenii care se pot autoîncuraja sunt mai constanți în eforturile lor pentru că nu transformă fiecare imperfecțiune într-un motiv de oprire. Diferența nu este de voință, ci de raportare la proces și rezultat.
Gândește-te la două moduri de a începe același lucru:
„Trebuie să iasă bine. Dacă nu iese, înseamnă că nu sunt suficient de bun.”
sau
„Nu știu exact cum o să iasă, dar mă apuc și văd pe parcurs.”
Primul te ține în control, dar te blochează la primul semn de imperfecțiune.
Al doilea te pune în mișcare și îți dă spațiu de respiro.
În psihoterapie, acest lucru devine foarte clar. Dincolo de explicații, apare un proces esențial: învățarea autoîncurajării.
Nu într-un sens abstract, ci foarte concret:
„Am încercat.”
„Și?”
„Nu a ieșit cum voiam.”
„Și acum?”
„Nu știu…”
„Mai încerci sau te oprești aici?”
Este o schimbare de poziție. Nu mai ești evaluat la fiecare pas, ți se lasă spațiu să continui.
Sigur că apare întrebarea: „Și dacă mai încerc și iar nu iese?”
Încurajarea reală nu promite că totul va merge bine.
Spune doar atât: poți continua chiar și fără garanții. De aici începe diferența dintre a aștepta validare și a te putea susține singur. Când depinzi de validare, ai nevoie de confirmare constantă; când te poți încuraja, îți dai voie să mergi mai departe chiar și fără ea. Dar asta nu apare automat la maturitate, se construiește. Uneori în terapie, alteori în relații în care, pentru prima dată, apare un alt tip de răspuns:
„Nu ți-a ieșit.”
„Nu.”
„Bun. Ce faci mai departe?”
Poate părea puțin, dar schimbă direcția. Nu te mai întorci asupra ta ca să vezi ce nu este în regulă, te uiți înainte, să vezi dacă mai este ceva de făcut. Și poate că aici începe schimbarea. Nu când devii mai bun peste noapte, nu când îți iese perfect, ci când începi să-ți vorbești altfel.
Nu este spectaculos, nu este motivațional în sensul clasic, dar funcționează pentru că nu te oprește. Iar dacă te uiți atent, poate că nu ai dus lipsă de voință, poate că nu ai dus lipsă de disciplină, poate că ai dus lipsă de un lucru mai discret, dar esențial: un mod de a te susține suficient cât să nu te oprești înainte să vezi până unde poți ajunge.
De aici ai două variante:
Ori continui așa și te oprești de fiecare dată puțin prea devreme = sentiment de insuficiență și auto depreciere.
Ori începi, treptat, să schimbi felul în care îți vorbești și vezi ce se întâmplă. Nu este o schimbare spectaculoasă. Dar este una care, în timp, face toată diferența.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu