Luna iunie se apropie de sfârșit. S-a încheiat încă un an școlar, au venit vacanțele, iar, pentru milioane de copii, ghiozdanele vor rămâne, pentru o vreme, într-un colț al camerei. Orașul pare că respiră puțin mai relaxat, zilele sunt mai lungi, iar oamenii își permit, măcar pentru câteva săptămâni, să nu mai alerge chiar atât de tare.
În cabinet însă, copilăria nu intră niciodată în vacanță. Poate părea ciudat, vorbim despre oameni care au terminat școala de zeci de ani, dar care încă poartă cu ei felul în care au învățat să se privească pe ei înșiși, să îi privească pe ceilalți și să intre în relație cu lumea. Copilăria nu revine în psihoterapie ca o amintire frumoasă sau tristă, ci ca o explicație pentru multe dintre alegerile, temerile și speranțele noastre de astăzi.
În luna iunie am scris despre părinți, despre familie, despre copiii care învață pentru a nu-și dezamăgi părinții și despre adulții cărora le este greu să ceară ajutor. La prima vedere, par teme diferite. Pentru mine însă, toate au vorbit despre același lucru: felul în care învățăm să devenim oameni.
Copilăria este începutul învățării, nu sfârșitul ei
Alfred Adler spunea că omul este orientat permanent către depășirea unui sentiment de minus, către o stare de mai mult curaj, mai multă competență și mai multă participare la viață. Nu este o competiție cu ceilalți și nici dorința de a fi deasupra lor, este tendința firească de a crește.
După ani de cabinet, am impresia că fiecare poveste pe care o ascult reconfirmă această idee. Oamenii vor să înțeleagă mai bine, să iubească mai bine, să fie părinți mai buni, parteneri mai buni sau, pur și simplu, să trăiască puțin mai împăcați cu ei înșiși. Nimeni nu vine în psihoterapie pentru că își dorește să rămână pe loc. Poate tocmai de aceea cred că învățarea nu aparține doar copilăriei, copilăria este doar începutul ei.
Din punctul acesta de vedere, rămânem copii toată viața.
Continuăm să învățăm intelectual, emoțional și social. Învățăm când iubim, când pierdem, când devenim părinți, când schimbăm un loc de muncă, când greșim și când descoperim că soluțiile care ne-au ajutat acum zece ani nu ne mai sunt suficiente astăzi. Maturitatea nu înseamnă sfârșitul învățării, dimpotrivă, înseamnă să accepți că vei avea mereu ceva nou de descoperit despre tine și despre ceilalți.
Poate tocmai de aceea cred că învățarea nu aparține copilăriei. Copilăria este perioada în care învățăm cum se învață, iar felul în care învățăm atunci ne însoțește, discret, pentru tot restul vieții.
În copilărie nu învățăm doar informații, învățăm o atitudine față de viață.
Dacă ar fi să aleg o singură lecție pe care mi-aș dori ca fiecare copil să o primească, nu ar fi o formulă matematică și nici o regulă de gramatică. Ar fi ceva mult mai simplu: să învețe cum se învață.
Poate că aceasta este adevărata misiune a copilăriei. Nu să umple mintea cu informații, ci să formeze o atitudine față de necunoscut (aici vorbim de copilărie ca etapă de viață, nu despre sistemul școlar). În copilărie învățăm dacă o întrebare este primită cu răbdare sau cu iritare. Dacă greșeala este o rușine sau o etapă firească a învățării. Dacă putem spune „nu știu” fără să ne simțim mici și fără valoare. Dacă încercarea este apreciată sau contează doar rezultatul. Dacă lumea este un loc care merită explorat sau unul de care trebuie să ne ferim.
Aceste lecții ajung să influențeze aproape tot ceea ce facem mai târziu.
Copilul care învață că valoarea lui depinde doar de rezultate poate deveni adultul care aleargă permanent după confirmări. Copilul care descoperă că întrebările sunt semn de slăbiciune poate deveni adultul care preferă să tacă decât să pară nepregătit. Copilul care a învățat că este mai bine să nu deranjeze pe nimeni poate deveni adultul căruia îi este foarte greu să ceară ajutor, iar copilul care a fost încurajat să fie curios și să încerce va păstra, de multe ori, această curiozitate și la patruzeci, și la șaizeci de ani.
De aceea cred că, dacă există un lucru pe care suntem datori să îl dăm mai departe, chiar și atunci când noi înșine nu l-am primit la timp, este acesta: în copilărie nu trebuie să înveți doar informații de tot felul. Trebuie să înveți cum să înveți.
Poate că acesta este cel mai valoros cadou pe care îl putem face unui copil. Nu certitudinea că va avea întotdeauna răspunsul corect, ci încrederea că îl va putea căuta.
Nimeni nu învață singur, iar felul în care învățăm nu apare din senin. Îl învățăm întotdeauna de la cineva.
Suntem parte dintr-un lanț al învățării. Preluăm ceva de la cei care au venit înaintea noastră și lăsăm ceva celor care vin după noi. Părinții, bunicii, profesorii, frații, colegii și prietenii ne învață, fără să își propună întotdeauna, ce înseamnă să greșești, să cooperezi, să reușești, să pierzi, să ierți sau să mergi mai departe.
La rândul nostru, devenim profesori pentru alții, chiar dacă nu avem o catedră. Copiii ne privesc, colegii ne observă, prietenii își verifică uneori propriile convingeri prin felul în care reacționăm noi. Confirmăm sau infirmăm, în fiecare zi, ce este posibil, ce este valoros și ce merită încercat.
Aceasta este, poate, una dintre cele mai naturale forme de învățare: învățarea socială. Ne construim împreună felul în care înțelegem lumea și felul în care alegem să participăm la ea.
Poate că tocmai de aceea psihoterapia nu înseamnă să ne întoarcem în copilărie pentru a rămâne acolo. Înseamnă să reluăm un proces de învățare care, la un moment dat, s-a blocat. Să învățăm că putem greși fără să ne pierdem valoarea, că putem cere ajutor fără să fim mai slabi și că putem privi lumea cu aceeași curiozitate cu care o făceam atunci când eram copii.
Uneori, în cabinet, îmi dau seama că un om de 50 de ani încă încearcă să răspundă la întrebări pe care și le-a pus prima dată la 10. Alteori, descopăr că o singură încurajare primită la momentul potrivit a schimbat direcția unei vieți întregi. Rareori realizăm cât de mult lăsăm unii în ceilalți.
O lecție bună pentru începutul verii
Poate tocmai de aceea nu trebuie să ne grăbim, dacă învățarea ne însoțește toată viața, atunci nu avem de ce să o transformăm într-o cursă.
Suntem obișnuiți să asociem învățarea cu efortul, disciplina, obiectivele și evaluările, dar învățarea înseamnă și vacanțe, și odihnă, și conversații lungi la umbră, și cărți citite fără grabă, și seri în care nu se întâmplă nimic spectaculos. Mintea are nevoie să fie provocată, dar are nevoie și de timp în care să așeze ceea ce a descoperit.
Relaxarea nu este opusul învățării, este una dintre condițiile ei.
Așa că, dacă zilele următoare vedeți un copil alergând prin parc fără niciun scop, nu vă grăbiți să îi spuneți că pierde timpul. S-ar putea să fie ocupat cu una dintre cele mai importante lecții ale copilăriei. Iar dacă sunteți adulți, poate merită să vă permiteți și voi, măcar din când în când, același lucru.
Vara are și ea felul ei de a ne învăța.
Bucurați-vă de ea.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
Alegeri anticipate în România: cum se pot declanșa, cât ar dura și de ce nu e sigur că ar rezolva blocajul
PSD mizează pe voturile obținute de Veștea pentru un Guvern Grindeanu. Olguța Vasilescu: Dacă vine și UDMR, nu ar fi nicio problemă
Decizia luată de selecționerul Argentinei în privința lui Leo Messi
Cum să faci mișcare în siguranță în zilele cu caniculă
