De ce am ajuns să ne enervăm atât de ușor și să nu mai putem discuta cu cei care gândesc diferit? Cât din haosul din jur ajunge să ne ocupe mintea? În primul episod al emisiunii SpotMedia „Cum supraviețuim?”, jurnalista Adriana Nedelea vorbește cu Radu Atanasiu, profesor de gândire critică, despre polarizare, neîncredere, responsabilitate și mecanismele prin care ajungem captivi propriilor convingeri.
„Cum supraviețuim?” este o emisiune video despre psihologia vieții într-o lume în criză. Cum ne schimbă crizele mintea, emoțiile și felul în care trăim? Cum ne afectează psihic instabilitatea politică, polarizarea, războaiele, dezinformarea și nesiguranța economică? În fiecare ediție, Adriana Nedelea caută, împreună cu specialiști din psihologie, sociologie, neuroștiințe și domenii conexe, explicații și soluții pentru a înțelege mai bine ceea ce trăim. Emisiunea debutează sâmbătă, 19 septembrie, pe SpotMedia.ro și pe canalul YouTube SpotMedia.ro.
„Am ajuns ca într-un autobuz încins”
Radu Atanasiu este profesor de gândire critică și decizii de business și decan asociat la Bucharest International School of Management. El descrie starea actuală a societății folosind imaginea unui autobuz blocat în trafic, încins, fără aer condiționat și cu ușile închise. Într-un asemenea spațiu, orice gest minor poate declanșa o reacție disproporționată.
„Eu cred că am ajuns ca într-un autobuz încins, fără aer condiționat, cu ușile închise și care stă în trafic. Și atunci îți sare țandăra din orice. Eu cred că am ajuns la nivelul ăsta de nervi, de polarizare, și ni se datorează. Avem o responsabilitate, nu neapărat o vină.”
Atanasiu face diferența între vină și responsabilitate. Nu putem controla tot ce se întâmplă în politică, economie sau în lume, dar refuzul de a vedea și contribuția proprie ne împiedică să învățăm. Organizațiile, explică el, învață dintr-un eșec numai dacă acceptă că măcar o parte a rezultatului a depins de propriile decizii. Același mecanism funcționează și la nivelul unei societăți.
E ca într-o scară de bloc prost administrată, în care locatarii cred că problema le aparține mereu altora dar, în realitate, este rezultatul felului în care întreaga comunitate a acceptat să funcționeze.
„Tot timpul știi cine e de vină: președintele spune că vicepreședintele, vicepreședintele spune că președintele, amândoi spun că administratorul, administratorul spune că amândoi și toată lumea spune că sunt de vină ceilalți. Nu. Toată scara de bloc, pentru că ăsta este felul lor, împreună, de a-și gestiona scara de bloc.”
Responsabilitatea cetățeanului, spune el, nu se termină la vot. Chiar dacă numai unu la sută dintr-o problemă depinde de noi, întrebarea utilă este ce putem face cu acel unu la sută: în comunitate, în relația cu instituțiile sau în spațiul public.
„Noi versus ei” ne transformă adversarul în dușman
Polarizarea nu mai rămâne în politică. A intrat în familii, în grupurile de prieteni și la locul de muncă. Oamenii fie se ceartă pe teme cu miză politică, fie evită să mai vorbească de teamă că orice dezacord va rupe relația.
Fenomenul este amplificat, spune Radu Atanasiu, de mecanismele media și ale platformelor sociale, care împing conflictul în față și ne cer permanent să alegem o parte. Odată ce ne-am ales tabăra, riscăm să devenim captivi acolo: nu mai căutăm informație, ci confirmarea că noi avem dreptate și ceilalți sunt problema.
„Polarizarea este între oameni care sunt în aceeași familie, în același grup de prieteni și în aceeași firmă, care ori se ceartă pe rupte pe tot felul de teme cu iz politic, ori tac și nu au curaj. Media pune conflictul în față și îi provoacă pe oameni să creadă că este de rău și să ia o parte. În momentul în care iei o parte sau alta, ești captiv acolo.”
Generalizările de tipul „toți fură”, „toți sunt la fel” sau „nimeni nu vrea să schimbe nimic” oferă explicații confortabile, dar simplifică o realitate mult mai complicată. Un exercițiu folositor ar fi să încercăm să explicăm decizia celui pe care îl condamnăm din perspectiva lui și să vedem dacă, în propriul sistem de interese și constrângeri, ea are o logică.
Când televiziunea nu te informează, ci îți confirmă identitatea
O parte a publicului, spune profesorul, nu urmărește televiziunile de știri pentru a afla ceva nou, ci pentru a auzi repetat ceea ce crede deja. Comentariul, conflictul și dramatizarea devin o formă de confirmare și de apartenență.
„Lumea nu se duce acolo ca să afle. O mare parte dintre cei care se uită la televiziunile de știri se uită ca să-și confirme ceea ce credeau deja și ca să-și lipească mai tare eticheta de apartenență la acel fel de gândire. Te duci ca să-ți confirmi că ești deștept: «Uite, așa este! Ăia sunt niște tâmpiți și niște răuvoitori».”
Costul nu este doar timpul, ci energia mentală. Dacă mintea este ocupată neîncetat de dispute care nu depind de noi și pe care nu le putem influența, rămâne mai puțin spațiu pentru relații, planuri și lucrurile asupra cărora chiar putem acționa.
Cum ieși din gândirea în alb și negru
Radu Atanasiu propune un exercițiu simplu: în loc să plasăm orice temă la 0 sau la 100, să ne întrebăm unde ne aflăm între cele două extreme.
„Dacă pui între 0 și 100 niște numere și te gândești: «Mie mi se pare că situația este așa, dar nu mi se pare sută la sută», începe discuția. Eu aș vrea ca Uniunea Europeană să se implice 65%, tu ai vrea 38%. Avem un pic de gândire, avem un pic de dezbatere. Între 65 și 38 putem să gândim, între 0 și 100 nu putem să gândim.”
Al doilea test este și mai direct: ce informație m-ar putea face să-mi schimb părerea? Dacă răspunsul este „nimic”, nu mai avem o opinie deschisă examinării, ci o credință rigidă, lipită de identitatea noastră.
„Gândește-te: ce ai putea să afli sau să citești undeva ca să-ți schimbi părerea? Dacă răspunsul este «nimic», tu nu mai ai o opinie acolo, ai o credință ca aceea religioasă. Dacă nu este nimic care să te poată face să-ți pui la îndoială o convingere politică, atunci este un fel de închistare. Creierul, în bucata aceea, nu mai funcționează, ci s-a solidificat și stă cu o pancartă în mână: «Eu ăsta sunt, nu mă mai schimb».”
„De-a cui ești?” și pierderea vederii panoramice
Apartenența la familie, sat sau comunitate a fost multă vreme un mecanism de siguranță. Astăzi, același reflex se poate muta asupra unei ideologii, a unui partid sau a unui lider. În loc să spunem cine suntem prin ceea ce gândim și facem, ajungem să ne definim prin „de-ai cui suntem”.
„Ce se întâmplă când urmărești doar să ți se confirme ceea ce ai deja, ceea ce știi deja, opinia pe care o ai deja, sau când mergi numai pe apartenență și identitate de grup? Se întâmplă că nu gândești critic și îți pierzi, la un moment dat, vederea panoramică. Nu înțelegi jumătate din lumea în care trăiești.”
Gândirea critică nu înseamnă să nu mai avem încredere în nimeni. Și scepticismul total poate conduce la teorii ale conspirației. Este nevoie de un echilibru între încredere și îndoială și de disponibilitatea de a ne verifica inclusiv ideile preferate.
România care gândește critic există deja
În ciuda tabloului sever, Radu Atanasiu vede și motive de optimism. Observă dezvoltarea programelor de dezbateri în licee, inițiativele care cultivă gândirea critică și faptul că publicul este mai greu de manipulat decât în anii 1990 sau 2000. Tot mai mulți oameni, spune el, se retrag din certurile fără sens, își pun întrebări și încearcă să-și ia viața în propriile mâini.
Această atitudine ține de ceea ce psihologia numește „locus of control”: credința că propriile alegeri pot influența ceea ce ni se întâmplă. Alternativa este să atribuim totul norocului, ghinionului, dușmanilor sau politicienilor și să renunțăm, astfel, la controlul asupra propriei vieți.
„Dacă ai impresia că tot ceea ce ți se întâmplă vine de la noroc, ghinion, Mercur retrograd, dușmani sau politicieni, nu mai ai control asupra vieții tale. Ai o singură viață și ai dat frâiele altcuiva. Ia-ți frâiele înapoi, gândește cu capul tău și fă ceva cu viața ta.”
Școala ne învață să concurăm, nu să lucrăm împreună
Una dintre vulnerabilitățile societății pornește, în opinia profesorului, din școală. Sistemul recompensează aproape exclusiv performanța individuală și îi învață prea puțin pe copii să gestioneze conflicte, interese divergente și proiecte comune.
„Noi nu știm din școală și din familie să gestionăm alți oameni care au interese divergente față de noi. În momentul în care ai interese divergente față de mine, ești un idiot, ești răuvoitor, îmi vrei răul. Nu. Eu vreau să iau lucrul acesta, îl vrei și tu; hai să vedem cum gestionăm situația. Suntem incapabili să gestionăm conflictul și lucrul în echipă, mai ales dacă oamenii din echipă au interese divergente.”
Copiii care învață de mici să construiască ceva împreună, să se certe și apoi să găsească o soluție vor putea gestiona mai bine dezacordurile ca adulți. În absența acestui antrenament, explicația cea mai simplă rămâne adesea: celălalt este incompetent, răuvoitor sau „idiot”.
Ce ne ține întregi: relațiile, sensul și spațiul mental
Întrebat ce influențează cel mai mult starea de bine, Atanasiu indică două lucruri: calitatea relațiilor și convingerea că ceea ce facem are sens. Relațiile bune nu apar însă singure. Ele trebuie construite și întreținute, de la familie și prieteni până la comunitatea în care trăim.
În fața politicii, războaielor, prețurilor sau deficitului, nu putem controla tot ce se întâmplă. Putem controla însă reacția noastră și felul în care folosim timpul și energia pe care altfel le-am consuma în fața conflictului permanent.
„Poți să controlezi reacția ta la ceea ce nu depinde de tine. Trebuie să înțelegi ce depinde de tine și să nu te superi pentru ceea ce nu depinde de tine, să faci ceva atunci când depinde de tine și să ai înțelepciunea să diferențiezi între cele două. Majoritatea lucrurilor de la televizor nu depind deloc de tine.”
De la supraviețuire la viețuire
Ce putem face? Să luăm exemplul unui om care aleargă pe un drum cu gropi. Dacă privește numai în pământ, ca să evite următorul obstacol, nu mai poate vedea orizontul. La fel, dacă mintea ne este consumată de fiecare scandal al zilei, nu mai rămâne loc pentru planuri și pentru întrebarea despre viața pe care vrem să o construim.
„Dacă alergi pe un drum cu gropi, trebuie să stai cu nasul în pământ și nu poți să ridici privirea ca să te uiți la orizont. Dacă mintea îți este ronțăită tot timpul de obstacolele fiecărei zile, nu mai apuci să visezi. Trebuie alocat un spațiu mental separat ca să ridici privirea din pământ. Să nu mai supraviețuiești, ci să viețuiești. Să fii recunoscător, să-ți faci un plan.”
„Raiul pe pământ”, la București: Cum arată Insula Lacului Morii după modernizare. Plajă, pontoane și concerte la apus (Foto & Video)
Sorin Grindeanu nu va fi prim-ministru. Nicușor Dan poate să-și treacă omul prin Parlament
FC Barcelona, start de sezon excelent: 7 borne impresionante stabilite de catalani
Horoscop zilnic: 18 septembrie
