Săptămâna trecută scriam despre copiii care învață pentru a nu-și dezamăgi părinții și despre felul în care un examen poate ajunge să însemne mai mult decât o simplă verificare a cunoștințelor. Pentru unii copii, nota nu vorbește doar despre cât au învățat, ci și despre cât de apreciați, acceptați sau valoroși se simt în relația cu oamenii importanți din viața lor. În spatele multor emoții pe care le vedem la suprafață se află o întrebare mai veche și mai profundă: ce trebuie să fac pentru a-mi păstra locul printre ceilalți?
Unii copii învață pentru examen, alții pentru a nu-și dezamăgi părinții
Mulți oameni cred că dificultatea de a cere ajutor ține de orgoliu, independență sau încăpățânare. Uneori este adevărat, alteori însă, în spatele acestei dificultăți se află o lecție învățată cu mult timp în urmă despre ce trebuie să facem pentru a fi acceptați, apreciați și pentru a simți că aparținem.
În cabinet întâlnesc frecvent oameni care îi ajută pe toți. Sunt cei pe care colegii îi caută când apare o problemă, cei care găsesc soluții când ceilalți se blochează, cei care își susțin partenerii, copiii, părinții sau prietenii fără să ceară mare lucru în schimb. Sunt oamenii care par să se descurce întotdeauna. Cu toate acestea, atunci când ajung ei într-un moment dificil, când ei trec printr-o despărțire, o pierdere, o perioadă de anxietate sau pur și simplu printr-o etapă în care resursele lor se epuizează, le este surprinzător de greu să spună simplu: „Am nevoie de ajutor.”
Nu pentru că nu ar exista oameni dispuși să îi sprijine. Nu pentru că nu ar înțelege rațional că este firesc să ceri ajutor atunci când îți este greu, ci pentru că ideea de a avea nevoie de cineva pare să atingă ceva mult mai vechi decât problema prezentă.
Alfred Adler considera că anii formativi sunt importanți nu pentru că ne condamnă la un anumit destin, ci pentru că în acea perioadă încercăm să înțelegem cum funcționează relațiile și ce trebuie să facem pentru a ne păstra locul printre ceilalți. Cu alte cuvinte, învățăm ce înseamnă să aparținem. Iar unii copii ajung să tragă concluzia că apartenența se câștigă numai prin performanță, alții că se câștigă prin cumințenie, iar alții că se câștigă printr-un lucru aparent admirabil, dar care poate deveni împovărător mai târziu: să nu ai nevoie de nimeni.
Copiii care au văzut că nimeni nu cere ajutor
Primul mod în care învățăm ceva despre ajutor nu este prin explicații, ci prin observație. Copiii ascultă ce spun adulții, dar sunt și mai atenți la ceea ce fac aceștia zi de zi. Dacă într-o familie nimeni nu cere ajutor, dacă problemele sunt rezolvate în tăcere, dacă părinții duc singuri toate grijile și rareori vorbesc despre propriile dificultăți, copilul începe să construiască o imagine despre ce înseamnă să fii puternic.
Poate că îl vede pe tatăl său reparând totul singur, evitând să ceară sprijin chiar și atunci când ar avea nevoie. Poate că o vede pe mama sa purtând responsabilități peste responsabilități fără să spună aproape niciodată că îi este greu. Poate că observă că vulnerabilitatea nu este exprimată, iar nevoile personale sunt împinse constant pe planul al doilea. Nimeni nu îi spune direct că oamenii puternici nu cer ajutor. Și totuși, exact aceasta poate deveni concluzia lui.
Mai târziu, adultul care a fost cândva acel copil poate ajunge să se simtă incomod atunci când trebuie să se bazeze pe cineva. Nu pentru că nu apreciază relațiile și nici pentru că nu îi respectă pe cei din jur, ci pentru că imaginea lui despre maturitate a fost construită în jurul ideii de autosuficiență. În mintea lui, omul valoros este omul care se descurcă singur.
Copiii care au învățat că oamenii care cer ajutor sunt slabi
În alte familii, mesajul este mai explicit, nu mai este doar observat, ci și rostit.
Poate că nimeni nu îl critică direct pe copil, dar acesta aude comentarii despre rude, vecini, colegi sau prieteni. Aude că unii oameni „nu sunt în stare singuri”, că „se plâng prea mult”, că „așteaptă să le rezolve alții problemele” sau că „sunt prea sensibili”.
Astfel de remarci pot părea lipsite de importanță pentru un adult, însă pentru un copil ele reprezintă informații valoroase despre cum funcționează lumea. Copilul începe să înțeleagă că există comportamente apreciate și comportamente sancționate. Înțelege că independența este admirată și că vulnerabilitatea poate atrage ironie, critică sau lipsă de respect. De fapt, el nu învață doar că ajutorul există, învață că ajutorul poate avea un cost, nu unul financiar, ci de statut.
Mai târziu, același copil poate deveni adultul care își ascunde dificultățile, care amână (sau refuză) să meargă la psiholog, care încearcă să rezolve singur probleme ce ar putea fi împărțite cu alții și care preferă să sufere în tăcere decât să riște să fie perceput ca slab.
Copiii care au învățat să nu fie o povară
Poate cea mai răspândită situație nu este nici modelul independenței și nici critica directă a vulnerabilității. Este situația în care copilul observă că adulții din jurul lui sunt deja copleșiți.
Poate că familia trece prin dificultăți financiare, poate că există boală, stres, conflicte sau pur și simplu foarte multă oboseală. Copilul observă toate acestea și începe să se adapteze. În timp, începe să ceară mai puțin, să accepte mai repede refuzurile și să țină pentru el anumite dificultăți, nu pentru că nevoile lui ar deveni mai mici, ci pentru că ajunge să creadă că, într-o familie deja împovărată de griji, nu este loc și pentru ale lui.
Mulți dintre acești copii sunt descriși drept maturi, înțelegători și responsabili și, de multe ori, chiar sunt. Problema este că, în spatele acestei adaptări, se poate ascunde o concluzie care îi va însoți mult timp: pentru a-mi păstra locul în relație trebuie să am cât mai puține nevoi.
Din perspectiva lui Adler, aceasta este o concluzie importantă, deoarece atinge direct sentimentul de apartenență. Copilul ajunge să creadă că este acceptat nu pentru ceea ce este, ci pentru cât de puțin îi solicită pe ceilalți. Învață să contribuie, să ofere, să ajute și să se adapteze, însă îi este tot mai greu să primească.
Ca adult, va fi adesea omul care îi ascultă pe toți, care se interesează de problemele tuturor și care este prezent atunci când ceilalți au nevoie de el, însă care se simte vinovat atunci când el însuși are nevoie de sprijin.
Copiii apreciați pentru că se descurcau singuri
Există și copii care primesc apreciere constantă pentru faptul că sunt independenți. Sunt cei despre care se spune că sunt maturi pentru vârsta lor, că se poate conta pe ei, că nu creează probleme și că se descurcă singuri. La prima vedere, nu pare nimic greșit în aceste mesaje. De cele mai multe ori ele pornesc din admirație și afecțiune. Totuși, atunci când devin principala sursă de apreciere, copilul poate începe să își lege valoarea personală de capacitatea de a nu avea nevoie de nimeni.
În timp, autonomia nu mai este doar o abilitate, devine identitate.
Iar atunci când această identitate este amenințată, apare o dificultate pe care o întâlnim frecvent în relațiile adulte. Pentru unii oameni, a cere ajutor nu înseamnă doar vulnerabilitate, înseamnă și pierderea controlului. Înseamnă să depinzi de cineva, să accepți că nu poți gestiona totul singur și să îți asumi riscul de a fi dezamăgit. Pentru cineva care și-a construit întreaga imagine despre sine în jurul independenței, aceasta poate fi una dintre cele mai dificile experiențe.
Copiii care au fost ajutați, dar au primit și rușine, critică sau milă
Poate cea mai subtilă și mai dureroasă lecție despre ajutor este aceea în care ajutorul nu lipsește, dar vine la pachet cu un preț emoțional. Copilul cere sprijin și îl primește. Problema este că, odată cu ajutorul, apar și reproșurile, ironiile, dezamăgirea, mila sau superioritatea.
Uneori, mesajul este direct: „Ți-am spus eu”, „Iar trebuie să te ajut?”, „Nu te descurci niciodată singur”.
Alteori, este transmis prin tonul vocii, prin oftaturi, prin priviri sau prin sentimentul că îi încurcă pe ceilalți.
Ajutorul este oferit, dar prețul lui este rușinea.
Copilul nu învață că oamenii cooperează și că este firesc să se sprijine unii pe alții. Învață că fiecare nevoie personală vine cu un cost și că, atunci când ai nevoie de ajutor, cobori într-o poziție inferioară. Mai târziu, adultul nu evită neapărat ajutorul în sine. Evită senzația pe care a învățat să o asocieze cu el. Evită să se simtă mic, dator, insuficient sau judecat.
Pentru Alfred Adler, sănătatea psihologică nu înseamnă autosuficiență și nici capacitatea de a demonstra permanent că te poți descurca singur. Omul nu este construit pentru izolare, ci pentru cooperare, pentru participare și pentru apartenență. Capacitatea de a contribui este importantă, însă la fel de importantă este și capacitatea de a primi.
Maturitatea nu înseamnă să nu ai nevoie de nimeni. Poate că maturitatea înseamnă să poți cere ajutor fără să simți că îți pierzi valoarea, să poți primi sprijin fără să te simți o povară și să înțelegi că locul tău printre ceilalți nu depinde nici de performanță, nici de autosuficiență, nici de cât de puține nevoi ai, ci de simplul fapt că aparții aceleiași comunități umane ca noi toți.
Iar dacă ideea de a cere ajutor pare și astăzi mai grea decât ar trebui, poate că merită să ne întrebăm nu doar ce se întâmplă în prezent, ci și ce a învățat cândva copilul din noi despre relații, despre valoare personală și despre condițiile pe care credea că trebuie să le îndeplinească pentru a-și păstra locul printre ceilalți.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
Astăzi e solstițiul de vară 2026: cea mai lungă zi din an și începutul verii astronomice
Dincolo de cărți - Bibliotecile europene își redefinesc rolul
Unul dintre cei 5 frați care au fondat gigantul Ubisoft a murit într-un accident de avion
FCSB, ofertă de 360.000 de euro salariu: Jucătorul dorit a dat răspunsul
