În perioada evaluărilor naționale, a bacalaureatului și a admiterilor, devine vizibil ceva ce se construiește cu ani înainte: felul în care copiii și tinerii învață acasă să privească succesul, greșeala, competiția și locul lor în familie și societate
Familia, prima școală a stresului
Săptămâna trecută spuneam că prima școală de relații este familia și că, înainte de a avea propriile relații importante, copiii îi observă pe adulții din jurul lor, învățând din felul în care aceștia colaborează, se contrazic, se apropie, se îndepărtează sau încearcă să depășească împreună momentele dificile.
Dacă privim însă puțin mai atent, familia nu este doar locul în care învățăm despre relații, ci și locul în care învățăm ce înseamnă stresul, cum îl recunoaștem, cum îl exprimăm și, mai ales, cum ne raportăm la el atunci când viața ne pune în fața unor provocări importante.
Perioada aceasta a anului este un bun prilej să observăm toate aceste lucruri. În câteva săptămâni se desfășoară evaluări naționale, examene de bacalaureat, admiteri la facultate, sesiuni universitare și examene de finalizare a studiilor.
Pentru unii sunt doar niște examene, pentru alții reprezintă momente care vor decide întreaga viață (și personală și profesională). Vedem copii, adolescenți și tineri adulți care învață ore întregi, își organizează timpul cu rigurozitate și încearcă să controleze fiecare detaliu. Vedem și tineri care amână, care par lipsiți de interes, care își găsesc brusc alte preocupări sau care par să trateze totul cu o relaxare aproape suspectă.
De cele mai multe ori, noi, adulții, ne grăbim să interpretăm aceste comportamente și să le transformăm în etichete. Spunem că unul este ambițios, altul este leneș, unul este responsabil, iar altul nu este suficient de motivat (clară nevoia de preluare a controlului și gestionare a propriilor anxietăți).
Numai că lucrurile sunt rareori atât de simple.
În perioadele de examen nu vedem doar cât au învățat copiii și tinerii. Vedem și concluziile pe care le-au construit de-a lungul anilor despre greșeală, despre performanță, despre comparație, despre valoare personală și despre locul lor printre ceilalți oameni. Vedem ceea ce au învățat despre ei înșiși atunci când lucrurile devin dificile.
Aici cred că merită să ne oprim puțin și să privim dincolo de rezultatele școlare. Dacă doi adolescenți intră în aceeași sală de examen, primesc aceleași subiecte și se află în aceeași situație obiectivă, de ce unul trăiește experiența ca pe o provocare, iar celălalt ca pe o amenințare? De ce unul se mobilizează, iar altul se blochează? De ce unul învață obsesiv, iar altul pare că evită complet situația?
Răspunsul nu se află întotdeauna în examen. De multe ori, se află în povestea pe care fiecare și-a construit-o despre examen, iar această poveste începe, de regulă, cu mult înainte ca primul subiect să fie deschis pe bancă, începe în familie.
Aceeași familie, răspunsuri diferite
Atunci când vorbim despre familie, există tentația de a căuta explicații simple și relații directe de tip cauză-efect. Dacă părinții fac un anumit lucru, copilul va reacționa într-un anumit fel. În realitate, oamenii sunt mult mai complecși. Același mediu familial poate produce răspunsuri complet diferite, iar ceea ce observăm la suprafață nu ne spune întotdeauna mare lucru despre ceea ce se întâmplă în interior.
Gândiți-vă, de exemplu, la familiile în care performanța este foarte importantă. Nu mă refer la situațiile caricaturale în care copilul este împins brutal spre succes, ci la acele familii obișnuite în care se vorbește frecvent despre rezultate, despre oportunități, despre concurență și despre nevoia de a fi pregătit pentru o lume din ce în ce mai competitivă. Intenția părinților este adesea una firească și binevoitoare, vor să își ajute copiii să reușească. Numai că mesajele nu ajung întotdeauna în forma în care au fost trimise.
Un copil poate învăța că este important să depună efort și să își dezvolte competențele. Un alt copil poate ajunge la concluzia că valoarea sa depinde în primul rând de rezultate. Din exterior, amândoi pot părea foarte implicați. În interior însă, experiențele lor sunt diferite. Unul muncește pentru că își dorește să crească și să învețe. Celălalt muncește pentru că îi este teamă să nu dezamăgească.
La fel se întâmplă și în familiile în care îngrijorarea este prezentă aproape permanent. Sunt familiile în care se vorbește frecvent despre riscuri, despre greșeli, despre ceea ce ar putea merge prost și despre necesitatea de a evita erorile. Intenția este din nou una protectoare, părinții încearcă să își pregătească copiii pentru dificultățile vieții. Numai că unii copii învață să fie atenți și responsabili, în timp ce alții învață că lumea este un loc în care trebuie să fii permanent în alertă.
Poate cel mai interesant lucru este că acești copii nu răspund la fel. Unii devin extrem de organizați și de conștiincioși, alții încep să evite provocările. Unii verifică de cinci ori dacă au făcut totul corect, alții amână până în ultimul moment. Din exterior par opuși, în realitate, este posibil să fie animați de aceeași teamă.
Același lucru îl observăm și în familiile în care comparațiile sunt frecvente. Uneori, comparația este explicită. Alteori este subtilă și aproape invizibilă. Poate apărea între frați, între generații, între colegi sau între copilul real și imaginea idealizată pe care părintele și-a construit-o despre el. În astfel de contexte, unii copii intră într-o competiție continuă și încearcă să demonstreze permanent că merită aprecierea celor din jur. Alții aleg o strategie complet diferită și se retrag din joc înainte de a începe.
De aceea, atunci când vedem un adolescent care pare dezinteresat de examene, ar fi bine să fim puțin mai prudenți înainte de a-l eticheta. Lipsa implicării nu înseamnă întotdeauna lipsa stresului, uneori este exact invers. Uneori nepăsarea afișată este doar o metodă de a evita o confruntare care pare prea dureroasă.
În opoziție cu toate acestea există și familii în care greșeala este privită ca parte a procesului de învățare, nu este ignorată, nu este încurajată, dar nici transformată într-o tragedie. În astfel de contexte, copiii și tinerii învață ceva extrem de important: că pot greși fără să își piardă valoarea ca oameni și că un rezultat slab nu spune întreaga poveste despre cine sunt.
Poate că tocmai aici se află una dintre cele mai importante lecții despre stres.
Nu învățăm să trăim bine pentru că eliminăm dificultățile din viața noastră, învățăm să trăim bine atunci când descoperim că putem funcționa și în prezența dificultăților.
Ce ne spune Alfred Adler
Aceste observații ne duc inevitabil către Alfred Adler, fondatorul psihologiei individuale, care susținea că oamenii nu reacționează la realitate în sine, ci la interpretarea pe care o dau realității. Cu alte cuvinte, nu evenimentul produce automat reacția emoțională, ci semnificația pe care fiecare persoană o atribuie acelui eveniment.
Această idee, formulată acum mai bine de o sută de ani, este perfect actuală. Astăzi vorbim despre anxietate școlară, stres academic, presiunea performanței și comparația socială permanentă. Tehnologia s-a schimbat, rețelele sociale au apărut, iar ritmul vieții este incomparabil cu cel din vremea lui Adler. Cu toate acestea, întrebările fundamentale au rămas aceleași:
Sunt suficient de bun? /Ce se întâmplă dacă greșesc? /Mai aparțin dacă nu reușesc? /Mai sunt valoros dacă nu sunt primul?
Probabil că acesta este și motivul pentru care ideile lui Adler continuă să fie relevante, ele nu descriu o anumită generație, ci ceva profund uman.
De la Dreikurs la provocările lumii moderne
La rândul său, Rudolf Dreikurs, unul dintre cei mai importanți continuatori ai lui Adler în domeniul educației, propunea o schimbare de perspectivă care mi se pare la fel de utilă și astăzi. În loc să ne întrebăm obsesiv de ce se comportă cineva într-un anumit fel, poate că ar fi mai util să ne întrebăm pentru ce face acel lucru. Care este scopul comportamentului? Ce încearcă să obțină? Ce încearcă să evite?
Privite astfel, reacțiile copiilor și ale tinerilor capătă o altă semnificație. Nu ne mai oprim la ceea ce vedem la suprafață, ci încercăm să înțelegem scopul acelui comportament. Ceea ce pare lipsă de interes poate fi teamă, ceea ce pare perfecționism poate fi nesiguranță, iar ceea ce interpretăm drept încăpățânare poate fi, în realitate, o încercare de a menține un sentiment de control și siguranță.
Poate că tocmai aici se întâlnesc ideile vechi ale lui Adler și Dreikurs cu provocările lumii moderne. Pentru că, dincolo de toate schimbările tehnologice și sociale, copiii și tinerii continuă să caute aceleași lucruri pe care le căutau și generațiile anterioare: apartenență, acceptare, competență și sentimentul că au un loc al lor printre ceilalți.
Iar atunci când aceste nevoi se întâlnesc cu examene importante, cu presiunea performanței și cu comparația permanentă alimentată de mediul online, emoțiile devin inevitabil mai intense.
Examenele trec, lecțiile rămân
În fiecare iunie observ un fenomen interesant. Există părinți convinși că nivelul de pregătire al copilului crește proporțional cu numărul de ori în care îi reamintesc că urmează examenul. De parcă un adolescent ar deveni mai bine pregătit dacă îi spunem de zece ori pe zi cât de important este examenul și cât de mult depinde viitorul lui de acel rezultat. Dar creierul nu funcționează ca un cuptor cu microunde. Dacă repetăm suficient de des că există presiune, nu obținem automat mai multă învățare, obținem adesea doar mai multă tensiune.
Poate că rolul nostru, ca părinți și adulți, nu este să amplificăm presiunea, ci să îi ajutăm pe copii și pe tineri să o poată duce. Nu să devenim supraveghetorii permanenți ai performanței lor, ci partenerii lor într-o perioadă dificilă. Nu să transformăm examenul într-un referendum despre valoarea personală, ci într-o experiență importantă din care pot învăța, indiferent de rezultat.
Pentru că aceste momente sunt importante. Nu are sens să pretindem că nu sunt. Dar nici nu putem trece prin ele doar cu presiune, control și frică. Fără cooperare, fără înțelegere și fără un scop comun între adulți și copii, efortul devine mult mai greu de dus. Examenele vor trece, rezultatele se vor uita. Viața își va continua cursul.
Ceea ce va rămâne este felul în care fiecare dintre noi a învățat să se privească pe sine în momentele de presiune și concluziile pe care le-a tras despre propria valoare atunci când lucrurile nu au mers perfect.
Iar dacă familia este prima școală în care învățăm ce înseamnă stresul, ea este și prima școală în care învățăm ce înseamnă apropierea dintre doi oameni. Copiii observă nu doar cum gestionăm dificultățile, ci și cum ne purtăm unii cu alții atunci când nu suntem de acord, când suntem răniți sau când avem nevoie de sprijin. Despre aceste modele relaționale pe care le purtăm mai târziu în propriile noastre cupluri aș vrea să scriu săptămâna viitoare.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
De ce Nicușor Dan este marele învins al crizei politice și, pe undeva, nemeritat?
Fenomenul „darecation”: Oamenii care renunță la concediile tradiționale și aleg vacanțe care le testează limitele
Atac cu dronă asupra Parlamentului Germaniei? Un ministru avertizează că amenințarea este în creștere
Cupa Mondială 2026: Elveția se împiedică de cea mai slabă echipă de la turneul final
