Învățăm devreme că lumea poate fi explorată, dar numai până la punctul în care explorarea nu ne pune prea mult în pericol. Copilului îi spunem să fie curios, dar să nu se îndepărteze, să încerce, dar să nu greșească, să își dorească o viață bună, dar, când va crește, să aleagă un drum sigur.
Cele mai multe dintre aceste mesaje vin din grijă. Adulții încearcă să îi ferească pe copii de dificultățile pe care poate le-au cunoscut ei înșiși. Numai că, odată cu pericolele reale, ajungem uneori să îi protejăm și de experiențele prin care ar putea descoperi ceva despre lume și despre ei.
Dintr-o perspectivă adleriană, stilul de viață se formează întotdeauna în relație cu ceilalți. Copilul observă ce este încurajat, ce este sancționat și ce trebuie să facă pentru a-și păstra locul printre oamenii importanți pentru el. Nu învață doar cum funcționează lumea, ci și cât de departe își permite să intre în ea.
Dacă este apreciat mai ales atunci când știe, reușește și nu creează probleme, poate ajunge să creadă că siguranța vine din evitarea situațiilor în care ar putea greși. În timp, prudența nu mai este doar un răspuns la un pericol, devine un mod de a privi viața.
Admirăm curajul, dar alegem siguranța
Un sondaj INSCOP, publicat în aprilie 2026, arată că 88,6% dintre respondenți sunt total sau parțial de acord cu afirmația: „Prefer un trai modest, dar stabil, decât un trai prosper, dar incert”. În aceeași cercetare, 75,3% spun că merită să îți asumi riscuri pentru a avea succes.
Cele două răspunsuri par să se contrazică. Recunoaștem că dezvoltarea și succesul cer asumarea unor riscuri, dar, când trebuie să alegem între o viață modestă și previzibilă și una care ar putea fi mai bună, dar care vine cu incertitudine, preferăm în număr covârșitor stabilitatea. Poate că nu este, totuși, o contradicție.
Putem admira curajul ca principiu și, în același timp, să ne organizăm viața astfel încât să avem cât mai puțină nevoie de el. Putem admira oamenii care au riscat și au reușit, dar să considerăm că, în cazul nostru, este mai înțelept să nu încercăm. Putem aprecia schimbarea atât timp cât ea nu ne obligă să renunțăm la ceea ce cunoaștem deja.
Siguranța este o nevoie firească. Avem nevoie de ea în relații, în familie, în viața profesională și în felul în care ne construim zilele. Este dificil să explorezi atunci când existența îți este amenințată permanent, când nu ai un loc în care să te întorci sau când fiecare greșeală are consecințe pe care nu ți le poți permite.
Problema nu este că ne dorim stabilitate. Problema apare atunci când stabilitatea nu mai este baza de la care pornim către viață, ci devine chiar scopul ei. Atunci începem să tratăm ca periculos tot ceea ce este necunoscut, imprevizibil sau imposibil de controlat complet.
Între nevoia de rutină și obligația de a ne reinventa
Nevoia de stabilitate nu înseamnă neapărat că oamenii au renunțat la aspirații. Rutina are o funcție psihologică importantă. Reduce numărul deciziilor pe care trebuie să le luăm, face lumea mai previzibilă și ne oferă continuitate. Avem nevoie să știm că unele lucruri rămân la locul lor, că anumite relații rezistă și că nu trebuie să reconstruim în fiecare dimineață întreaga noastră viață.
Tocmai de aceea, îndemnul atât de prezent astăzi de a „ieși din zona de confort” merită privit cu mai multă atenție. Nu orice confort înseamnă stagnare și nu orice disconfort produce dezvoltare. Uneori, ceea ce numim zonă de confort este locul în care omul se reface, își regăsește echilibrul și își adună resursele necesare pentru a putea explora din nou.
La cealaltă extremă se află presiunea modernă de a ne reinventa continuu. Să schimbăm, să riscăm, să performăm, să devenim permanent o versiune „mai bună” a noastră. Parcă fiecare perioadă de liniște trebuie justificată, fiecare rutină trebuie optimizată, iar mulțumirea față de ceea ce avem riscă să fie privită ca lipsă de ambiție.
Dar omul nu se dezvoltă fiind împins fără încetare în afara spațiului în care se simte în siguranță. Explorarea este posibilă tocmai pentru că există o bază la care se poate întoarce.
Problema apare când rutina nu ne mai susține viața, ci începe să o înlocuiască. Când repetăm aceleași alegeri nu pentru că ni se potrivesc, ci pentru că ne feresc de necunoscut. Când predictibilitatea nu mai este un sprijin, ci criteriul după care eliminăm orice experiență al cărei rezultat nu poate fi garantat. Rutina sănătoasă păstrează energie pentru explorare. Rutina defensivă este folosită pentru a o evita.
Poate că nu avem nevoie să ieșim definitiv din zona de confort. Avem nevoie ca ea să fie suficient de sigură pentru a ne putea odihni și suficient de deschisă pentru a ne permite să plecăm din când în când.
Fără explorare, lumea devine tot mai mică
Când vorbim despre explorare, ne imaginăm uneori gesturi mari: o călătorie într-un loc necunoscut, schimbarea profesiei, începerea unei afaceri sau abandonarea unei vieți previzibile pentru o aventură nesigură. Dar explorarea psihologică începe, de cele mai multe ori, în locuri mult mai puțin spectaculoase.
Poate însemna să înveți ceva la care nu te pricepi, să intri într-un grup în care nu cunoști pe nimeni, să spui ce gândești fără să știi exact cum va reacționa celălalt, să ceri ajutor, să încerci să construiești o relație altfel decât ai făcut-o până acum, să intri în psihoterapie fără să știi de la început unde te va conduce.
În toate aceste situații există ceva ce nu poate fi controlat complet. Nu știm dacă vom reuși, dacă vom fi acceptați, dacă avem resursele necesare sau dacă ceea ce ne-am dorit ni se potrivește cu adevărat, dar tocmai aceasta este funcția explorării: nu doar să ne ducă spre ceva nou, ci să ne permită să aflăm lucruri pe care nu le puteam cunoaște stând pe loc.
Dacă nu explorăm, nu întâlnim doar mai puține experiențe. Aflăm mai puține lucruri despre noi. Nu descoperim ce putem învăța, cât putem suporta, ce ne place, ce relații am putea construi sau ce alte variante de viață există.
În lipsa experienței, presupunerile despre propriile limite ajung să țină locul limitelor reale. „Nu sunt genul de om care poate face asta.” „Nu m-aș descurca.” „Este prea târziu pentru mine.” „Nu am curaj.” Aceste concluzii nu sunt întotdeauna rezultatul unor încercări eșuate, uneori sunt construite tocmai din lucrurile pe care nu le-am încercat niciodată.
Adultul nu își spune neapărat că îi este frică. Poate spune că nu este momentul, că mai are nevoie de informații, că trebuie să se pregătească mai bine sau că ar fi iresponsabil să renunțe la ceea ce are. Uneori, toate acestea sunt adevărate, alteori, sunt forme foarte rezonabile prin care frica reușește să păstreze viața neschimbată.
Cu fiecare situație evitată putem simți, pentru moment, o ușurare. Nu ne-am expus, nu am greșit, nu am pierdut nimic, dar lumea în care ne simțim în siguranță devine puțin mai mică, iar ceea ce rămâne în afara ei începe să pară și mai amenințător.
Ca să ne dezvoltăm, trebuie să ne dorim ceva
Dezvoltarea nu apare doar pentru că trece timpul. Putem înainta în vârstă păstrând aproape neschimbate aceleași răspunsuri, aceleași temeri și aceeași imagine despre ceea ce putem sau nu putem face. Ca să ne dezvoltăm, trebuie mai întâi să ne dorim ceva ce încă nu avem.
Nu neapărat mai mulți bani, mai mult statut sau o viață spectaculoasă, poate fi o relație mai apropiată, mai multă libertate interioară, o profesie care ni se potrivește mai bine, capacitatea de a spune „nu” sau curajul de a participa mai deplin la propria viață.
Orice dorință autentică produce însă o tensiune. Există o distanță între locul în care suntem și cel în care vrem să ajungem, iar această distanță nu poate fi parcursă fără o perioadă în care lucrurile nu mai sunt complet sigure.
Trebuie să renunțăm la ceva din ceea ce știm deja fără să avem garanția că vom obține ceea ce ne dorim, trebuie să tolerăm posibilitatea greșelii și să acceptăm că, pentru o vreme, s-ar putea să fim mai puțin pricepuți decât ne place să credem despre noi.
Dacă scopul principal este să nu pierdem nimic, orice dorință mai importantă devine suspectă. Începe să pară o amenințare la adresa echilibrului existent și atunci nu renunțăm neapărat la ea, o amânăm, o explicăm, o transformăm într-o poveste despre ceva ce vom face cândva, când vom avea mai mult timp, mai multă încredere sau condiții mai bune.
Numai că dezvoltarea nu începe atunci când dispar toate riscurile începe când ceva din ceea ce ne dorim devine suficient de important încât să acceptăm că nu putem controla întregul drum până la el.
Considerăm adesea că mai întâi trebuie să avem încredere și abia apoi să încercăm. În realitate, încrederea se construiește de multe ori în interiorul experienței. Nu putem afla dinainte dacă ne vom descurca într-o situație pe care refuzăm să o trăim.
Curajul de a nu ști încă
În psihologia adleriană, curajul nu înseamnă absența fricii și nici convingerea că vom reuși. Înseamnă disponibilitatea de a participa la viață fără garanția rezultatului. Orice început ne pune într-o poziție inconfortabilă. Nu știm încă, nu ne pricepem încă, nu avem siguranța că vom fi apreciați sau că vom ajunge unde ne-am propus. Pentru o perioadă, întâlnim tocmai sentimentul de inferioritate pe care încercăm atât de des să îl evităm.
Acest sentiment nu este, în sine, o problemă. El poate fi punctul de plecare al învățării. Observ că nu știu și învăț, descopăr că nu pot și exersez, îmi dau seama că îmi lipsește ceva și mă apropii de ceilalți pentru a cere ajutor.
Problema apare când interpretăm nepriceperea începutului ca pe o umilință. Atunci nu mai vrem să învățăm, ci să părem că știm deja. Nu mai încercăm să participăm, ci încercăm să ne protejăm imaginea. Alegem situațiile în care suntem siguri că ne vom descurca și le evităm pe cele în care am putea fi văzuți ezitând, greșind sau având nevoie de sprijin.
Omul descurajat nu este întotdeauna omul care nu își dorește mai mult. Uneori este omul care nu își permite să fie, pentru o vreme, începător.
Curajul nu este un gest spectaculos și nici o trăsătură rezervată anumitor oameni. Este capacitatea de a rămâne implicat atunci când nu știm încă, de a suporta imperfecțiunea unei prime încercări și de a nu transforma fiecare greșeală într-un verdict despre propria valoare.
Nu avem de ales între siguranță și dezvoltare. Avem nevoie de suficientă siguranță pentru a putea explora, dar și de suficient curaj pentru a nu transforma siguranța într-o limită.
Există o stabilitate care ne ajută să intrăm în lume și una care ne cere să reducem lumea până când nu mai conține nimic capabil să ne surprindă. Prima ne oferă un loc în care ne putem întoarce, a doua ne convinge să nu mai plecăm nicăieri.
Poate că dezvoltarea nu ne cere să abandonăm ceea ce este stabil, ci să încetăm să cerem vieții garanții înainte de a participa la ea. Să acceptăm că nu putem afla cine am putea deveni folosind doar ceea ce știm deja despre noi.
La un moment dat, întrebarea nu mai este doar câtă siguranță avem, ci ce facem cu ea. Ne oferă sprijinul din care putem învăța, încerca și construi ceva nou sau devine argumentul prin care amânăm tot ceea ce ne-ar putea schimba?
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
Parchetul General reacționează la raportul CE privind statul de drept: Criticile trebuie bazate pe fapte, nu pe generalizări
Cea mai bună dietă pentru sănătatea creierului
Transfer rezolvat la FCSB: A venit direct la meciul cu FC Argeș
Președintele Ungariei a promulgat modificarea prin care își pierde funcția. O reformă în forță, dar controversată
