Putem începe o conversație despre o haină, o mașină, un cartier, locul în care ne petrecem vacanța, o cafea sau o prăjitură și, câteva replici mai târziu, să nu mai vorbim deloc despre lucrul de la care am plecat.
Ajungem la gust, educație, bani, statut, la cine știe să aleagă și cine nu, cine este rafinat și cine mai are de învățat.
Un lucru cât se poate de banal capătă astfel puterea surprinzătoare de a împărți oamenii în categorii, iar, din acel moment, nu mai apărăm doar ceea ce ne place, începem, într-o oarecare măsură, să ne apărăm și pe noi.
De fapt, diferențele apar cu mult înainte să ajungem la lucrurile importante. „Mâncare picantă”, „casă curată”, „mașină scumpă”, „ajung devreme” par expresii suficient de clare. Până când descoperim că ceea ce pentru mine este picant pentru altcineva abia are gust, că „devreme” poate însemna cu douăzeci de minute înainte sau cu două minute înainte și că două persoane care locuiesc de ani buni în aceeași casă pot avea definiții spectaculos de diferite pentru cuvântul „ordine”.
Dacă nici aici nu reușim întotdeauna să vorbim despre exact același lucru, lucrurile devin și mai interesante când ajungem la cuvinte precum respect, iubire, responsabilitate, loialitate, succes, familie, libertate sau profesionalism.
Toți știm ce înseamnă. Până când trebuie să le trăim împreună.
„Așa este normal”
În psihologia adleriană, există conceptul de logică privată. De-a lungul vieții nu acumulăm doar experiențe, ci tragem concluzii din ele, învățăm ce credem că înseamnă să fii un om bun, un partener bun, un părinte responsabil, un prieten adevărat sau un profesionist serios.
Din familie, educație, relații, din lucrurile pentru care am fost apreciați și cele pentru care am fost criticați construim, încet, o hartă după care ne orientăm.
Avem nevoie de harta aceasta, problema apare atunci când uităm că este a noastră.
Este o diferență între „pentru mine, respectul înseamnă să nu ridicăm tonul unul la celălalt” și „dacă ridici tonul, înseamnă că nu mă respecți”.
Prima propoziție spune ceva despre mine. A doua a început deja să spună ceva despre tine. Iar până la „un om care respectă pe cineva nu se comportă așa” nu mai este decât un pas.
În câteva propoziții, definiția mea personală a devenit regulă generală, iar regula a devenit criteriu după care îl evaluez pe celălalt.
Facem asta în cuplu, cu părinții și cu frații noștri, între prieteni, la serviciu și în grupurile din care facem parte. Și apropierea nu ne protejează neapărat de diferențe. Doi frați crescuți în aceeași casă pot spune cu aceeași sinceritate că familia este foarte importantă pentru ei, iar unul să creadă că asta presupune să-și sune părinții aproape zilnic, în timp ce celălalt consideră suficient să vorbească mai rar cu ei, dar să fie prezent atunci când este nevoie.
La fel, un prieten poate considera că loialitatea înseamnă să-i iei partea atunci când are o problemă, iar altul că tocmai un prieten adevărat este cel care îi spune când crede că greșește.
La serviciu, „implicare” poate însemna pentru unul să-și facă foarte bine treaba, iar pentru altul disponibilitate, inițiativă și participare dincolo de responsabilitățile strict stabilite.
Nimeni nu trebuie să fie rău intenționat, fiecare poate fi sincer convins că vorbește despre ceva evident. De aici apare atât de ușor expresia: „Așa este normal”.
Normal pentru cine?
Când diferența devine o ierarhie
Putem trăi destul de bine cu oameni cărora le plac alte lucruri și care fac alte alegeri decât noi, problemele apar când diferența dintre noi începe să spună ceva și despre valoarea noastră.
„Eu prefer să muncesc mai mult și să câștig mai mult, tu preferi mai mult timp liber”. Sunt două alegeri, dar dacă spun că „un om ambițios nu se mulțumește cu atât”, alegerea mea tocmai a devenit standardul după care o evaluez pe a ta.
La fel, eu pot vorbi zilnic cu părinții mei, iar tu o dată pe săptămână. Putem pur și simplu să avem relații diferite cu familiile noastre, dar în momentul în care spun „un copil căruia îi pasă de părinții lui îi sună”, nu mai vorbesc doar despre mine. Am început să stabilesc și cât îți pasă ție de ai tăi.
În cuplu, avem o formulare aproape perfectă pentru mecanismul acesta: „Dacă m-ai iubi, ai...”. Restul propoziției poate conține aproape orice. Ai veni cu mine, ai sta mai mult acasă, mi-ai da mai mult spațiu, mi-ai spune tot sau ai înțelege fără să trebuiască să-ți explic.
Două persoane pot prețui la fel de mult familia, respectul sau loialitatea și totuși să le transforme în comportamente foarte diferite. Conflictul nu înseamnă automat că unul are valoarea respectivă și celălalt nu, uneori înseamnă doar că au definiții diferite.
Dar când una dintre aceste definiții devine măsura celeilalte, diferența orizontală se transformă într-o relație verticală.
Nu mai avem două variante, ci una matură și una imatură, una responsabilă și una iresponsabilă, una rafinată și una lipsită de gust, una corectă și una care mai are de învățat. Iar celălalt primește inevitabil un loc în această clasificare.
A fi diferit de mine nu înseamnă a fi mai puțin decât mine. Numai că simțim destul de repede momentul în care o conversație trece această graniță. Putem fi curioși față de cineva care vede lumea altfel. Este mult mai greu să rămânem curioși atunci când avem senzația că omul din fața noastră tocmai ne-a așezat pe treapta de jos.
Și dacă este neplăcut când cineva mă așază pe mine acolo, lucrurile pot deveni și mai intense atunci când simt că nu sunt evaluat doar eu.
De la „eu” și „tu” la „noi” și „ei”
Preferințele și valorile nu ne ajută doar să facem alegeri, ne ajută și să ne identificăm. Avem anumite obiceiuri, frecventăm anumite locuri, ascultăm o anumită muzică, alegem anumite lucruri, avem un anumit stil de viață și găsim oameni cu care simțim că avem ceva în comun. Este una dintre modalitățile prin care construim apartenența.
Dar tocmai această apartenență poate face ca o comparație între două lucruri să devină foarte repede o comparație între două categorii de oameni.
Nu mai este doar „mie îmi place asta, iar ție altceva”. Poate deveni „noi suntem oamenii care înțeleg asta, voi sunteți cei care nu înțeleg”. Și de aici apar ușor „noi avem gust, voi nu”, „noi muncim, voi sunteți leneși”, „noi suntem educați, voi nu” sau vechea și mereu surprinzător de rezistentă idee că „generația noastră știa ce înseamnă respectul”.
Uneori, această poziționare depreciativă este cât se poate de explicită. Alteori, este ceea ce înțelegem noi din mesajul primit. Pentru reacția care urmează, distincția nu este întotdeauna ușor de făcut pe moment. Dacă simt că nu este pusă sub semnul întrebării doar alegerea mea, ci și categoria de oameni cu care mă identific, nu mai apăr doar o preferință, apăr și apartenența.
De aici, pot apărea reacții care, privite din exterior, par greu de înțeles. Cum au ajuns atâția oameni să se certe atât de tare pentru un lucru atât de mic?
Pentru ei, demult nu mai este vorba despre acel lucru.
Când nu ne mai apărăm ideea, ci pe noi
Nimănui nu-i place prea mult să fie pus la colț și să i se explice, mai mult sau mai puțin elegant, că se află pe treapta de jos. În acel moment, conversația capătă o miză pe care nu o avea la început.
Perspectiva adleriană acordă o atenție importantă sentimentului de inferioritate, care face parte din experiența umană.
Ne comparăm, vedem ce putem și ce nu putem, încercăm să progresăm și ne raportăm permanent la oamenii din jur. Sentimentul că avem ceva de depășit poate fi chiar un motor important al dezvoltării. Lucrurile se complică atunci când relația începe să fie organizată în jurul întrebării cine este deasupra și cine este dedesubt.
Dacă definiția ta despre succes mă transformă într-un ratat, discuția nu mai este doar despre succes. Dacă definiția ta despre un părinte bun mă transformă într-un părinte rău, nu mai discutăm doar despre educația copilului. Dacă felul în care definești profesionalismul mă face un angajat neserios, nu mai vorbim doar despre muncă.
A apărut o miză suplimentară: propria mea valoare.
Atunci unii atacă și încearcă să-l pună, la rândul lor, pe celălalt mai jos. Alții se retrag, răspund cu ironie sau închid, pur și simplu, conversația. Și uneori spunem „bine” doar ca să putem face liniștiți exact ceea ce aveam de gând de la început.
Putem începe, de exemplu, o discuție despre cine spală vasele și, zece minute mai târziu, să discutăm despre cine este egoist, cine nu apreciază nimic și cine face „întotdeauna” totul în casă. Vasele sunt încă în chiuvetă, doar că între timp nimeni nu mai vorbește cu adevărat despre ele.
De aceea, reacția poate părea disproporționată față de subiectul inițial. Uneori, chiar este. Dar, între timp, subiectul s-a schimbat, nu mai simt că îmi este contestată doar o preferință sau o idee, ci locul, autonomia ori valoarea mea.
Iar atacul, retragerea sau ignorarea rareori ne ajută să cooperăm.
Nu avem nevoie de aceleași definiții
Soluția nu este să ajungem cu toții la aceleași definiții, nici nu ar fi posibil și, probabil, viața ar deveni destul de plictisitoare dacă am reuși.
Putem fi un cuplu și să avem idei diferite despre cât timp vrem să petrecem împreună. Putem fi frați și să înțelegem diferit obligațiile față de părinți, prieteni și să vedem diferit loialitatea, colegi și să nu avem aceeași definiție a implicării. Putem aparține aceluiași grup fără să avem aceleași gusturi, obiceiuri sau aspirații.
Comunicarea bună nu șterge diferențele. Uneori ne ajută să negociem, alteori să acceptăm că celălalt funcționează diferit și există situații în care ne ajută să vedem ceva mai puțin confortabil: că, într-o chestiune importantă, definițiile noastre sunt atât de îndepărtate, încât nu putem construi împreună ceea ce ne-am imaginat.
Dar există o diferență mare între „dacă m-ai respecta, ai face asta” și „când spun că am nevoie de respect, eu mă refer la asta”.
Prima propoziție conține deja verdictul despre celălalt, a doua spune ceva despre mine.
Nu garantează acordul. Celălalt poate să înțeleagă și să fie de acord, poate să negocieze, poate să-mi explice ce înseamnă respectul pentru el sau poate să descopere că nu poate funcționa după definiția mea, dar măcar știm despre ce suntem în dezacord.
Poate că maturitatea unei relații nu se vede din cât de asemănător definesc doi oameni iubirea, familia, succesul, responsabilitatea sau respectul, mai important mi se pare ce reușesc să facă atunci când descoperă că definițiile lor nu coincid.
Iar data viitoare când ni se pare absolut evident că „așa este normal”, poate merită să ne întrebăm, înainte să-i explicăm și celuilalt: Este într-adevăr atât de evident sau este doar definiția mea despre cum ar trebui să fie lucrurile?
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
Integrarea rezilienței climatice în inima orașelor europene
Putin vrea răzbunare pentru loviturile Ucrainei în Rusia: Ați deschis cutia Pandorei, așteptați-vă la o replică
Slobozia intră în stare de alertă după poluarea râului Ialomița. Ce se întâmplă cu apa potabilă
Carlos Alcaraz, înapoi pe teren: Revine la US Open
