Vara are o calitate foarte convenabilă: ne oferă spațiu să amânăm aproape orice. Nu acum, că urmează concediul. Nu săptămâna asta, că sunt copiii în vacanță. Nu în august, că oricum jumătate dintre oameni sunt plecați. Din septembrie, mă apuc de sport, după concediu îmi fac analizele, din toamnă mă organizez mai bine, mă ocup de problema aceea de la serviciu, încep cursul, sun omul pe care tot spun că îl sun și, poate, dacă mai rămâne puțin timp, mă ocup și de mine.
Septembrie pare un loc foarte încăpător, putem pune acolo aproape orice.
Numai că, inevitabil, septembrie vine, se termină concediile, începe școala, orașele își recapătă ritmul obișnuit, programul devine ceva mai previzibil și traficul „ne ajută”, în caz că mai aveam dubii, să înțelegem că vara s-a terminat. Și odată cu toate acestea reapar, destul de cuminți, și lucrurile pe care le-am lăsat pentru „după vară”.
Poate tocmai de aceea septembrie seamănă atât de mult cu un al doilea început al anului.
Septembrie chiar seamănă cu un început
Ianuarie este începutul oficial, vine cu artificii, agende noi, liste și optimismul acela ușor suspect că schimbarea unei cifre în calendar va produce automat și câteva schimbări în viața noastră. Septembrie este mai puțin spectaculos, dar mult mai concret. Nu promite un an nou, ci ne readuce la viața pe care am lăsat-o înainte de sezonul estival, la realitate.
Probabil că senzația aceasta are legătură și cu anii de școală. O bună parte din copilărie și adolescență am învățat că anul are un început în septembrie, o perioadă de muncă și o vară în care lucrurile se relaxează. Pentru mulți dintre noi, ritmul acesta rămâne familiar mult după ce nu mai avem nici ghiozdan, nici profesori și nici cineva care să ne spună exact ce avem de făcut până la sfârșitul semestrului.
Doar că, adulți fiind, orarul nu mai vine gata făcut, trebuie să alegem singuri ce vrem să punem în el. Și, aici, septembrie are un avantaj față de ianuarie. La începutul anului facem planuri având douăsprezece luni înainte și foarte puține informații despre cum vor arăta ele. Acum avem doar patru luni până la sfârșitul anului, dar avem opt luni de dovezi despre cum a arătat viața noastră în realitate.
Poate că înainte să ne facem alte planuri merită să ne uităm puțin la acestea.
Toamna se numără bobocii, dar putem număra și planurile
Nu este nevoie să fi făcut o listă oficială de rezoluții în ianuarie. Cei mai mulți dintre noi am început anul cu câteva intenții, chiar dacă nu le-am scris nicăieri. Poate voiam să avem mai multă grijă de sănătate, să schimbăm ceva profesional, să punem niște bani deoparte, să ne ocupăm de o relație, să începem un proiect, să avem mai mult timp pentru familie sau, pur și simplu, să nu mai fim atât de obosiți tot timpul.
Opt luni mai târziu, unele lucruri s-au întâmplat, altele nu, iar câteva probabil au rămas exact în locul în care le-am pus. Nu cred, însă, că are prea mult sens să facem o contabilitate cu două coloane, „realizat” și „nerealizat”, și să vedem ce notă merităm până acum. Viața are prostul obicei de a nu respecta planurile făcute în ianuarie și, între timp, se schimbă locuri de muncă, relații, venituri, priorități, sănătatea noastră sau a celor apropiați. Apar lucruri pe care nu le puteam anticipa și dispar altele despre care eram convinși că vor fi importante.
În opt luni, avem voie să ne schimbăm și noi.
De aceea, întrebarea interesantă în septembrie nu mi se pare doar „ce am reușit din ceea ce mi-am propus?”, ci și „cât din ceea ce îmi doream atunci îmi mai doresc astăzi?”.
Uneori, răspunsul va fi simplu: da, îmi doresc în continuare acel lucru și nu am făcut suficient pentru el, alteori, s-ar putea să descoperim că obiectivul a rămas pe listă mai mult din inerție. Poate că în ianuarie ne doream foarte mult o anumită schimbare profesională, iar, între timp, am înțeles că nu ne dorim și viața care vine odată cu ea. Poate am început un proiect și am descoperit că realitatea lui este foarte diferită de ceea ce ne imaginam. Poate am încercat să reparăm o relație și am aflat că nu totul depinde de cât de mult ne străduim noi.
Asta nu înseamnă automat că am eșuat. Omul care a făcut planul în ianuarie lucra cu informațiile pe care le avea atunci, cel din septembrie știe ceva mai mult despre situație și, dacă a fost atent, poate știe ceva mai mult și despre sine.
Perseverența rămâne importantă, dar perseverența nu înseamnă să continuăm orice doar pentru că am început. Uneori, maturitatea este tocmai capacitatea de a schimba metoda, obiectivul sau chiar direcția atunci când ceea ce am aflat între timp ne arată că este nevoie de asta. Nu suntem obligați să petrecem restul anului încercând să demonstrăm că versiunea noastră din ianuarie avea dreptate.
Numai că aici apare o problemă.
M-am răzgândit sau doar mi-e greu?
Există o diferență între a schimba un plan pentru că nu ni se mai potrivește și a-l abandona în momentul în care începe să ne ceară ceva.
Diferența nu este întotdeauna ușor de văzut, mai ales pentru că putem găsi explicații foarte bune pentru propriile evitări. Putem spune că nu mai este momentul potrivit, că s-au schimbat prioritățile, că nu mai avem timp sau că am realizat că acel lucru nu este pentru noi. Și toate acestea pot fi adevărate. Dar uneori obiectivul este același, numai că între timp am ajuns în partea mai puțin plăcută a drumului.
Entuziasmul începutului a trecut și acum trebuie să riscăm un refuz, să avem o conversație dificilă, să învățăm ceva la care încă nu suntem buni, să acceptăm că rezultatele vin mai lent decât ne-am imaginat sau să ne expunem posibilității de a greși.
Un plan este destul de confortabil cât timp există în mintea noastră. Acolo putem fi foarte buni la lucruri pe care încă nu le-am început. Problemele apar când realitatea începe să ne ofere feedback. Aici, perspectiva adleriană mi se pare utilă pentru că ne invită să privim comportamentul și prin direcția lui. Nu doar să căutăm explicația pentru care facem sau nu facem ceva, ci să ne întrebăm și ce rezolvăm pentru noi prin acel comportament. Dacă renunț acum, ce obțin?
Poate că mă eliberez de un obiectiv care nu mă mai reprezintă și atunci renunțarea este o alegere sănătoasă, dar poate că evit posibilitatea de a fi refuzat, evaluat sau de a descoperi că nu sunt încă atât de bun pe cât mi-ar plăcea. Poate evit o conversație neplăcută sau sentimentul de nesiguranță care apare aproape inevitabil atunci când încercăm ceva nou.
În astfel de momente, întrebarea nu mai este dacă am suficientă voință, este dacă m-am răzgândit cu adevărat sau încerc să mă protejez de partea dificilă a lucrului pe care încă mi-l doresc.
Nu există un răspuns universal și nici nu cred că trebuie să transformăm fiecare renunțare într-o analiză complicată. Dar merită să facem diferența, altfel riscăm fie să rămânem ani întregi într-o direcție care nu ne mai aparține, fie să schimbăm direcția de fiecare dată când drumul devine inconfortabil.
Poate că nu avem nevoie de mai multe planuri
După vară, există tentația să recuperăm. Din septembrie revenim la sport, mâncăm mai bine, lucrăm mai organizat, citim, economisim, petrecem mai mult timp cu familia, ne vedem prietenii, dormim suficient, începem un curs și încercăm, printre toate acestea, să fim și puțin mai relaxați. Undeva, între toate aceste obiective ar trebui, probabil, să mai și trăim.
Poate că al doilea început al anului nu are nevoie de încă o listă. Poate are nevoie de câteva alegeri.
Unele pot fi foarte concrete și deloc spectaculoase: investigația medicală pe care am tot amânat-o, o activitate care ne făcea bine și pe care am abandonat-o, o conversație care trebuie purtată, o limită pe care vrem să învățăm să o punem sau proiectul despre care vorbim de luni întregi fără să facem primul pas.
Altele pot fi mai greu de pus într-o agendă. Poate ne-am dat seama în aceste opt luni că muncim într-un fel pe care nu îl mai putem susține, că o relație repetă aceeași problemă, că avem dificultăți în a spune nu, că ne întoarcem mereu la aceeași teamă sau că există o decizie în jurul căreia ne învârtim de prea multă vreme.
Uneori ceea ce găsim în septembrie nu este doar ceva ce n-am făcut, ci ceva ce se repetă și, atunci, poate că planul bun nu mai este să încercăm încă o dată exact același lucru.
Uneori, un nou început poate fi consilierea psihologică sau psihoterapia
Psihoterapia poate fi unul dintre lucrurile pe care le-am lăsat pentru după concediu, dar poate apărea și din constatarea că anumite probleme nu au plecat nicăieri între timp. Nu este nevoie să existe o criză majoră pentru a începe, poate exista un tipar pe care îl recunoaștem, o relație pe care vrem să o înțelegem mai bine, o decizie pe care o tot amânăm sau pur și simplu senzația că felul în care trăim în acest moment nu ne mai ajută suficient.
La fel de firesc mi se pare să revenim în psihoterapie după o pauză. Uneori, oamenii se întreabă dacă faptul că se întorc după un an, doi sau mai mulți înseamnă că prima terapie nu a funcționat. Viața nu funcționează însă ca un curs pe care îl absolvim o dată pentru totdeauna. La 25 de ani putem avea anumite întrebări, la 35 altele, iar la 50 putem privi diferit inclusiv lucruri despre care eram convinși că le-am înțeles cu mult timp înainte. Se schimbă relațiile, rolurile, responsabilitățile, corpul și perspectiva asupra propriei vieți.
Uneori, revenirea în terapie nu înseamnă că ne-am întors în același loc, ci că am ajuns într-un loc nou și avem nevoie de alte răspunsuri.
Mai sunt patru luni până la sfârșitul anului. Par puține, dar sunt suficiente pentru ca ceva să înceapă să se pună în mișcare. Avantajul este că acum nu mai avem doar planurile cu care am intrat în an, ci și opt luni de realitate din care putem învăța, pe care le putem analiza la cald.
Septembrie nu ne cere să o luăm de la zero și nici să recuperăm în patru luni tot ce nu am făcut în celelalte opt. Poate că nici nu avem nevoie de un nou început în sensul spectaculos al cuvântului, este suficient să ne uităm la ce am adus cu noi până aici și să alegem mai atent ce vrem să ducem mai departe.
Până la urmă, „toamna se numără bobocii”, dar merită să numărăm și câteva dintre promisiunile pe care ni le-am făcut nouă înșine, nu ca să vedem câte am ratat, ci ca să hotărâm care dintre ele încă ne mai reprezintă.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
Protest la Palatul Cotroceni, după ce Nicușor Dan l-a apărat pe șeful SPP: Nicușoare, lasă clonțu, dă-l afară pe Pahonțu (Foto & Video)
Prima plecare de la Universitatea Craiova după ratarea calificării în Europa League
Plângere penală pentru dosarul azilelor din Bihor. Deputat USR: Nu poți să iei niște oameni dintr-o locație ca pe niște saci de cartofi
Guvernul dă 135 de milioane de lei pentru ca ROMATSA să își poată continua activitatea. Veniturile regiei sunt blocate în executarea silită pornită de Pfizer
