Luni începe școala și, odată cu ea, există riscul să înceapă din nou și toate lucrurile care n-au funcționat prea bine anul trecut: diminețile pe fugă, negocierile pentru teme, întrebarea aproape reflexă „ce notă ai luat?”, discuțiile despre telefon și culcat la timp, promisiunea că „anul acesta ne organizăm mai bine” și lucrarea despre care aflăm, inevitabil, într-o seară în care aveam cu totul alte planuri.
Avem însă un avantaj, începuturile ne oferă un pretext bun să schimbăm ceva fără să declarăm revoluție în familie. Înainte să facem programul până în iunie, am putea să ne uităm puțin la anul care a trecut: ce a funcționat, ce nu, unde am intervenit prea repede și ce conflicte am repetat până când aproape că le știam replicile pe de rost. Nu pentru a găsi vinovați și nici pentru a începe septembrie cu o nouă listă de obligații pentru copil, ci pentru că un an școlar nou nu ne obligă să continuăm povestea exact de unde am lăsat-o.
Poate că una dintre schimbările bune pentru anul acesta ar fi să nu ne mai speriem atât de tare când lucrurile nu ies din prima.
Copiii merg, de fapt, la două școli
Prima începe cu mult înainte de clasa pregătitoare și nu are catalog, manuale sau vacanțe. În familie, copilul învață lucruri care, probabil, nu vor apărea niciodată într-o programă școlară: ce face când pierde, cum cere ajutor, dacă poate aștepta, cum reacționează când altcineva este mai bun decât el, ce înseamnă să aibă o responsabilitate și cât de repede apare cineva care să îi rezolve problema atunci când ceva devine dificil.
Tot aici începe să învețe cum este să aparții unui grup: că și ceilalți au nevoi, că uneori trebuie să contribui, că nu toate regulile se negociază și că poți rămâne parte din familie chiar și atunci când ai greșit.
Apoi vine școala, cu matematica, româna, istoria, biologia și toate celelalte lucruri pe care, din fericire, nu suntem obligați să le predăm noi la masa din bucătărie (sau suntem?!). Dar școala face și altceva: îl scoate pe copil din universul familiei și îl așază într-o comunitate mai mare.
Acasă este copilul nostru, la școală este unul dintre copii. Acolo împarte atenția unui adult cu încă douăzeci sau treizeci de oameni, respectă reguli care nu au fost făcute special pentru el, lucrează cu persoane pe care nu le-a ales și descoperă că un coleg aleargă mai repede, altul desenează mai bine, iar altcineva pare să fi înțeles fracțiile înainte ca el să fi înțeles de ce trebuie să existe fracții.
Cele două forme de învățare nu coincid și nici n-ar trebui, se completează. Multe dintre lucrurile pe care copilul începe să le învețe în familie sunt puse la încercare la școală, într-o lume în care așteptarea, cooperarea, frustrarea, responsabilitatea sau capacitatea de a cere ajutor nu mai sunt doar lucruri despre care vorbim, ci experiențe pe care trebuie să le trăiască.
Și, inevitabil, uneori nu va ști ce să facă.
Nu orice dificultate este un pericol
Va exista probabil o materie care nu-i place, un profesor cu care comunică mai greu, o notă mai mică decât se aștepta, un coleg care îl enervează sau o temă la care se uită și declară foarte convingător că „nu înțelege nimic”.
Când vedem că unui copil îi este greu, vrem să-l ajutăm și, de multe ori, exact asta trebuie să facem. Numai că între a-l ajuta să treacă printr-o dificultate și a elimina dificultatea din drumul lui există o diferență importantă. Nu orice situație neplăcută este un pericol de care trebuie protejat și nu orice greșeală cere intervenția noastră. Uneori, tocmai acolo începe o parte din învățare pe care nimeni nu o poate face în locul lui.
Evident, există și situații în care adultul trebuie să intervină: bullying, abuz, nedreptăți sau dificultăți care depășesc resursele copilului. Dar între acestea și fiecare temă uitată, conflict cu un coleg sau notă proastă există destul de mult spațiu în care copilul poate încerca singur.
Poate că, înainte de „cum rezolvăm problema?”, merită să ne întrebăm: are nevoie să o rezolv eu sau are nevoie să știe că sunt aici cât timp încearcă el?
Școala nu trebuie mutată în sufragerie
Profesorul predă dimineața, noi reluăm materia după-amiaza; profesorul verifică tema, noi o verificăm preventiv seara; copilul știe că are lucrare, dar noi o trecem în calendar; el trebuie să își pregătească ghiozdanul, dar tot noi verificăm dacă este gata. Puțin câte puțin, putem ajunge să fim mai bine organizați pentru școală decât copilul care merge efectiv la ea.
Pe termen scurt, sistemul funcționează minunat: tema este făcută, echipamentul ajunge la ora de sport, lecția este învățată.
Întrebarea este cine a învățat să se organizeze.
Dacă vrem ca un copil să devină treptat responsabil pentru propriile obligații, trebuie să existe și un moment în care îi cedăm responsabilitatea. Poate uita ceva, poate merge cu o temă incompletă sau poate să nu învețe suficient pentru o lucrare. Nu sunt experiențe plăcute, dar pot fi experiențe utile, sunt experiențe utile. Mai ales dacă, atunci când ajunge acasă, nu găsește încă o școală care îl așteaptă.
Mi-ar plăcea ca acasă să rămână locul în care un copil poate spune „am luat patru” fără senzația că urmează a doua evaluare a zilei. Putem vorbi despre ce s-a întâmplat și, dacă problema se repetă, putem căuta împreună o soluție. Dar una este să fim interesați și alta este să transformăm fiecare rezultat într-un verdict. Are deja un catalog la școală, nu cred că îi mai trebuie unul și în sufragerie.
Ce vrem să poată face fără noi?
La începutul anului vorbim firesc despre medii, examene, materiile la care trebuie recuperat sau lucrurile la care copilul ar putea performa mai bine. Dar poate că, lângă toate acestea, merită să așezăm o întrebare: ce mi-aș dori să poată face singur în iunie dintre lucrurile pe care astăzi le fac încă eu pentru el?
Pentru un copil mic poate fi să își pregătească ghiozdanul. Pentru altul, să își organizeze singur învățatul. Pentru un adolescent, să vorbească cu profesorul când are o problemă sau să își asume consecințele unei alegeri mai puțin inspirate. Autonomia arată diferit la șapte ani și la șaptesprezece, dar direcția este aceeași: pe măsură ce copilul crește, noi devenim treptat mai puțin necesari pentru lucrurile pe care le poate face singur.
Asta poate fi greu și pentru adult, pentru că autonomia vine la pachet cu posibilitatea ca lucrurile să nu fie făcute cum le-am face noi. Dar dacă vrem să învețe să aleagă, trebuie să existe momente în care îl lăsăm să aleagă; dacă vrem să învețe să repare, trebuie să existe situații pe care să le poată repara singur.
Iar dacă vrem să nu se teamă de greșeală, trebuie să putem suporta și noi momentul în care greșește.
Poate că nu doar copiilor le este frică să greșească
Le spunem destul de ușor copiilor că este normal să greșească. Mai greu este marți după-amiază, când copilul vine acasă cu patru.
Atunci s-ar putea să descoperim că frica de greșeală nu este doar a lui. Și nouă ne este teamă că rămâne în urmă, că nu ia examenul, că ceilalți se descurcă mai bine sau că nu este suficient de ambițios. Uneori, ne temem chiar că rezultatele lui spun ceva despre cât de bine ne-am făcut noi treaba de părinți.
Așa că încercăm să prevenim: verificăm, amintim, corectăm și, uneori, facem în locul lui ceva mai mult decât ne-am propus („păi, ce o să zică lumea?”).
Numai că un copil învață greu să aibă curaj în fața greșelii dacă adulții importanți din jurul lui se sperie de fiecare dată când greșește.
În psihologia adleriană, curajul nu înseamnă să știi dinainte că vei reuși, ci disponibilitatea de a participa chiar și atunci când nu ai garanția rezultatului, iar încurajarea nu înseamnă să-i spunem copilului că orice face este minunat, ci să îl ajutăm să descopere că poate încerca, poate să nu-i iasă, poate corecta și poate încerca din nou fără ca fiecare rezultat să devină o judecată despre valoarea lui.
Poate aici se întâlnesc cel mai bine cele două școli: acasă poate găsi suficientă siguranță încât să aibă curajul să iasă în lume, iar la școală suficiente situații în care să exerseze.
Și noi putem începe din nou
Ar fi puțin nedrept să le cerem copiilor să accepte că pot greși dacă noi încercăm să jucăm tot anul rolul adulților care știu întotdeauna ce trebuie făcut. Probabil, vom interveni uneori când nu era nevoie și, alteori, prea târziu. Vom ridica tonul într-o dimineață în care nimeni nu și-a găsit pantofii, vom controla prea mult sau vom spune inevitabilul „ți-am spus eu”, deși știm cât de puțin ajută un om care tocmai a descoperit singur că a greșit.
Și noi învățăm.
Poate tocmai de aceea începutul unui nou an școlar este o ocazie bună nu numai pentru copii, putem lua cu noi lucrurile care au funcționat anul trecut și putem încerca să nu le repetăm automat pe cele care n-au funcționat. Nu ca să stabilim cine a greșit, ci pentru că în septembrie acesta știm deja ceva ce nu știam în septembrie trecut.
Luni începe școala, iar copiii vor întâlni profesori și colegi, reguli și excepții, reușite, frustrări și dificultăți. Uneori, vor avea nevoie de noi, iar, alteori, cea mai bună formă de ajutor va fi să rămânem suficient de aproape încât să știe că suntem acolo și suficient de departe încât să poată încerca singuri.
Vor greși copiii, probabil vor greși și profesorii, și, aproape sigur, vom greși și noi. Nu avem nevoie să începem anul promițând că, de data aceasta, vom face totul cum trebuie. Poate că avem nevoie de ceva mai realist și, până la urmă, mai folositor.
Anul acesta, să nu ne mai fie chiar atât de frică să greșim.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
Trump spune că Putin nu intenționează să atace NATO: Vorbesc cu el. Îl cunosc foarte bine
Ungaria sfidează noile reguli UE și continuă să protejeze bărbații ucraineni aflați la vârsta recrutării
A trecut prin cinci extincții în masă. Acest organism ar putea ajuta acum oamenii să curețe oceanele
Schimbări majore la FCSB: Un veteran iese din schemă, roș-albaștrii vor să scape de un jucător abia transferat
