Sărbătorim copilăria, dar o și înțelegem?
La mulți ani copilului tău interior!
De 1 iunie, ne gândim cu drag la copilărie – la joacă, la înghețată vafă, la genunchii juliți și la râsetele din spatele blocului. E o zi care ne aduce aminte de ce a fost frumos.
Dar dacă ne uităm puțin mai adânc, descoperim că acolo, în copilărie, nu sunt doar amintiri, ci și explicații. Acolo sunt rădăcinile felului în care iubim, ne temem, ne enervăm, ne retragem sau visăm.
De aceea, în psihoterapie – și mai ales în abordările psihodinamice, cum e cea adleriană – vorbim atât de des despre copilărie. Nu pentru că vrem să rămânem blocați acolo, ci pentru că vrem să înțelegem de unde venim și cum putem merge mai bine înainte.
Hai să vedem împreună de ce contează atât de mult copilăria în terapie, cum ne modelează gândirea și emoțiile și cum putem lucra cu tot ce am trăit atunci, ca să ne fie mai bine acum.
Psihoterapia adleriană: rădăcinile adultului sunt în copil
Alfred Adler, psihiatru austriac și unul dintre pionierii psihoterapiei, a pus o întrebare simplă, dar profundă: Ce sens/scop are comportamentul acestui om? Ce vrea el să obțină, ce îl motivează?
Adler a fost printre primii care au spus clar că nu doar trecutul contează, ci și modul în care ne raportăm la el.
În psihoterapia adleriană, copilăria este privită ca o „schiță de viață”. Acolo învățăm, de mici, cum funcționează lumea, cum suntem tratați de ceilalți și ce trebuie să facem ca să fim văzuți, acceptați sau iubiți.
Complexul de inferioritate
Un concept-cheie la Adler este complexul de inferioritate. Toți ne simțim mici și neputincioși când suntem copii – și e firesc, pentru că, într-adevăr, suntem mici și depindem total de adulți.
Problema apare atunci când rămânem cu acest sentiment și mai târziu în viață, pentru că nu l-am integrat sănătos (conceptul de Minus simțit vs. Plus simțit).
În terapie, explorăm aceste momente timpurii în care poate am simțit că nu contăm, că nu suntem suficienți, că trebuie „să fim altfel” ca să fim iubiți.
Adler spunea că toate comportamentele noastre, chiar și cele „problemă”, au un scop: sunt încercări de a compensa ceva ce ne-a lipsit sau de a evita o durere prea mare.
Stilul de viață
Alfred Adler mai vorbește despre „stilul de viață” – un fel de strategie inconștientă pe care o formăm în copilărie pentru a face față lumii. Unii devin perfecționiști, alții rebeli, alții salvatori. Fiecare strategie pornește dintr-un mod copilăresc de a înțelege lumea.
Terapia adleriană ne ajută să aducem lumină asupra acestor alegeri vechi (de cele mai multe ori aceste alegeri sunt făcute neconștient) și, astfel, să înțelegem de ce au apărut și să alegem, cu mintea de adult, alte moduri de a trăi.
Jean Piaget: cum crește mintea copilului și cum rămân emoțiile pe drum
Jean Piaget, psiholog elvețian, ne-a oferit una dintre cele mai clare hărți ale dezvoltării cognitive pe perioada copilăriei. El a împărțit această dezvoltare în patru etape:
- Sensoriomotorie (0-2 ani) – copilul învață prin simțuri și mișcare.
- Preoperațională (2-7 ani) – apare limbajul, imaginația, dar gândirea e încă egocentrică.
- Operații concrete (7-11 ani) – încep să apară logica și gândirea organizată, dar legată de lucruri concrete.
- Operații formale (12+ ani) – copilul poate începe să gândească abstract, ipotetic, filozofic.
Ce ne spune asta? Că în primii 6-7 ani de viață, copilul NU înțelege lumea prin logică.
El nu analizează „de ce părinții sunt nervoși” sau „ce înseamnă divorțul”, ci trăiește totul emoțional. Dacă mama e tristă, copilul crede că e vina lui. Dacă tata pleacă, copilul simte abandonul, nu-l raționalizează.
Asta face ca multe răni emoționale să se formeze înainte ca mintea să le poată înțelege. Și exact de-asta trebuie să ne întoarcem acolo, în terapie – ca să punem în cuvinte ce n-am putut înțelege atunci sau am înțeles greșit sau incomplet.
Emoțiile din copilărie nu au dată de expirare
Un mit comun e că „a trecut mult timp, ar trebui să fiu bine”. Realitatea e că emoțiile nu țin cont de ani. Dacă ai simțit respingere la 5 ani și n-ai avut ocazia să o procesezi, ea poate trăi și azi în felul în care răspunzi la critică sau în relația cu partenerul.
În psihoterapie, nu ne întoarcem în copilărie ca să ne plângem sau să căutăm vinovați, ci ca să înțelegem ce s-a întâmplat cu noi acolo. De multe ori, simplul fapt că un adult ascultă acum, cu empatie, ceea ce n-a putut fi spus atunci, e un pas uriaș spre vindecare.
Ce învățăm despre noi când ne întoarcem în copilărie?
Descoperim sursa tiparelor noastre
Te întrebi de ce atragi același tip de partener? De ce te închizi emoțional? De ce ai o voce interioară care te critică? Răspunsurile sunt, de multe ori, în copilărie. Nu pentru că părinții au greșit (deși uneori au greșit), ci pentru că acolo s-au format primele noastre „rețete de viață”.
Putem rescrie povestea
Terapia adleriană e optimistă în esența ei! Ea spune că nu ești definit de trecutul tău – ci de felul în care îl înțelegi și ce alegi să faci cu el. Putem păstra părțile bune, putem învăța din cele dureroase și putem construi un prezent diferit - întotdeauna se poate și altfel!
Ne dezvoltăm empatia față de noi înșine
Mulți dintre noi avem un critic interior care ne biciuie. Dar când ne uităm cu blândețe la copilul care am fost, începem să înțelegem de ce am ales ce am ales. Și din acea înțelegere se naște o compasiune autentică – nu milă, ci acceptare.
Cum arată terapia când vorbim despre copilărie?
Nu, nu stai întins pe un divan povestind ce visai la grădiniță. Dar da, e posibil să vorbești despre prima zi de școală, despre cum te simțeai când părinții țipau sau când ți se spunea „nu plânge, nu fi slab”.
Terapia creează un spațiu sigur unde poți da sens acelor momente. Uneori, terapeutul te poate invita să „vorbești” cu copilul tău interior – să-l asculți, să-l încurajezi, să-l ierți. Alteori, pur și simplu, vei observa cum acele emoții vechi încă se manifestă în prezent.
Și, pas cu pas, începi să schimbi. Nu magic, nu peste noapte, dar autentic.
Ce poți face tu, chiar dacă nu ești în terapie?
- Gândește-te la ce îți plăcea și ce te rănea când erai mic.
- Întreabă-te ce ai fi avut nevoie să auzi atunci.
- Vorbește-ți azi cu vocea blândă pe care ți-o doreai atunci.
- Observă ce reacții intense ai în prezent – s-ar putea să fie legate de ceva vechi.
- Caută sprijin. Nu trebuie să duci totul singur.
Copilul tău interior nu are vârstă și nici nu dispare
De Ziua Copilului, ne aducem aminte să celebrăm jocul și bucuria. Dar poate fi și o ocazie să ne apropiem de copilul care am fost – cu înțelegere, cu blândețe și cu curaj.
În terapie, nu vorbim despre copilărie ca să rămânem prizonieri acolo, ci ca să ne eliberăm. Ca să înțelegem de ce suntem cum suntem. Și ca să putem deveni nu ce „ar fi trebuit”, ci ce alegem noi să fim.
La mulți ani copilului din tine! Poate n-are nevoie de o jucărie nouă, dar sigur are nevoie de puțină atenție.