Problema reală este că România nu a înțeles – sau nu a vrut să înțeleagă – cum se face o tranziție energetică. A construit capacități de producție în locurile în care investitorii au găsit terenuri, autorizații și racordări convenabile, nu neapărat acolo unde energia putea fi consumată sau transportată în siguranță. A finanțat fiecare MW instalat, dar nu a cerut ca energia să fie disponibilă atunci când sistemul avea nevoie de ea.
Energia regenerabilă nu este cauza situației critice în care a ajuns Sistemul Electroenergetic Național. Panourile fotovoltaice și turbinele eoliene nu au destabilizat singure sistemul și nici nu trebuie transformate în țapi ispășitori.
Statul a urmărit:
- absorbția rapidă a fondurilor europene;
- numărul de panouri montate;
- valoarea contractelor semnate;
- capacitatea instalată anunțată în conferințe;
- satisfacerea investitorilor grăbiți să valorifice schemele de sprijin;
- alimentarea unui lanț de furnizori, instalatori și intermediari conectați la programele publice.
Nu a urmărit cu aceeași determinare:
- armonizarea dintre producție, rețea și consum;
- localizarea rațională a noilor capacități;
- stocarea energiei;
- păstrarea capacităților de rezervă;
- dezvoltarea rețelelor înaintea racordărilor;
- comportamentul agregat al sutelor de mii de prosumatori;
- funcționarea SEN în fiecare oră, nu doar bilanțul anual.
Am eliminat cărbunele înainte de a construi un sistem energetic capabil să funcționeze fără el
Dezastrul energetic al României nu poate fi pus exclusiv pe seama eliminării cărbunelui. Trebuie recunoscut că acest sector acumulase probleme tehnice și economice grave: centrale îmbătrânite, randamente scăzute, costuri mari de exploatare, investiții amânate și cheltuieli tot mai apăsătoare cu certificatele de CO₂.
Menținerea integrală în funcțiune a vechiului parc pe cărbune ar fi putut majora, orientativ, prețul final al energiei electrice cu aproximativ 10–20%, în funcție de producția realizată și de prețul certificatelor de emisii. Numai costul CO₂ poate adăuga circa 60–100 euro/MWh la energia produsă din lignit. Prin urmare, păstrarea neschimbată a întregului sector nu era nici sustenabilă economic, nici suportabilă pentru consumatori.
Dar nici închiderea centralelor la întâmplare, înainte de construirea unor capacități ferme care să le înlocuiască, nu putea reprezenta o soluție. Greșeala nu a fost decizia de a reduce treptat rolul cărbunelui, ci modul în care această retragere a fost făcută, fără centrale noi pe gaze pregătite la timp, fără suficientă stocare, fără întărirea rețelelor și fără o corelare reală între producție, consum și capacitățile de import.
România nu trebuia să aleagă între păstrarea cu orice preț a tuturor centralelor pe cărbune și demolarea lor grăbită. Soluția rațională era o retragere etapizată, închiderea grupurilor complet necompetitive, modernizarea temporară a celor încă necesare sistemului și păstrarea unei rezerve strategice până la apariția capacităților reale de înlocuire.
Adevăratul dezastru nu este că România a renunțat la cărbune, ci că a renunțat la capacități sigure înainte de a avea cu ce să le înlocuiască. Am închis după calendarul politic, dar am construit după hazard.
Nu regenerabilele au provocat dezastrul în energie, ci iluzia că un MW volatil este egal cu un MW care produce la comandă
România nu a greșit construind capacități eoliene și fotovoltaice. Greșeala fundamentală a fost să pună semnul egal între megawații securitari — produși controlabil din cărbune și gaze — și megawații regenerabili, dependenți de soare și vânt. Am tratat la fel energia disponibilă ziua și energia necesară noaptea, puterea instalată și puterea efectiv garantată.
În analiza economică am comparat mere cu pere: costul aparent redus al energiei regenerabile cu costul complet al centralelor clasice, fără să includem suficient costurile stocării, echilibrării, rezervelor, întăririi rețelelor și capacităților de backup. Ne-am îmbătat cu promisiunea că energia regenerabilă ieftină va rezolva totul, ignorând că un sistem energetic nu trebuie doar să producă ieftin atunci când poate, ci să livreze sigur atunci când consumatorul are nevoie.
Problema nu este că am construit regenerabile, ci că am confundat energia ieftină când există cu energia sigură când este necesară.
Dezastrul energetic nu este întâmplător, politicienii au legiferat ce au vrut „băieții deștepți”, aceștia au încasat, iar românii au plătit
Dezastrul energetic nu este doar rezultatul unor greșeli tehnice, ci al unor politici construite prea adesea în jurul intereselor celor care au urmărit îmbogățirea rapidă, nu siguranța sistemului.
Sub influența „băieților deștepți” din energie, politicienii au promovat legi și programe care au încurajat vânzarea de echipamente, construirea oricărei capacități profitabile și dezvoltarea unor afaceri cu venituri mari, constante și riscuri transferate consumatorilor.
Nu s-a construit pornind de la întrebarea „de ce are nevoie sistemul?”, ci de la întrebarea „ce se poate vinde și unde se poate câștiga?”. Au apărut investiții necorelate cu rețelele, consumul, stocarea și capacitățile de echilibrare. Fiecare soluție incompletă a creat o nouă vulnerabilitate, iar fiecare vulnerabilitate a justificat ulterior vânzarea altor echipamente, construirea altor instalații și lansarea altor afaceri.
Astfel, România nu a primit un sistem energetic coerent, ci o succesiune de businessuri profitabile ridicate unele peste greșelile celorlalte. Crizele nu au mai fost excepții, ci combustibilul unui mecanism economic în care erorile de ieri generează contractele, investițiile și profiturile de mâine.
Citește integral analiza Fondurile s-au consumat, firmele au câștigat, alerta s-a declanșat. Cine sunt vinovații de dezastrul din energie? scrisă de Dumitru Chisalita pe Asociația Energia Inteligentă.
