În aceste zile, la Samarkand, aproape 2.000 de jucători din peste 200 de federații se așază în fiecare zi în fața unei table de șah. Este Olimpiada de Șah, una dintre cele mai mari competiții internaționale ale lumii. Nu există stadion, nu există zgomotul tribunelor și nu există adversari care se lovesc. Există doar 64 de pătrate, două armate și câteva ore în care fiecare decizie poate schimba totul.
Și poate tocmai de aceea, privind partidele de la Samarkand, merită să ne întoarcem cu mai bine de șase decenii în urmă, la o altă Olimpiadă de Șah și la unul dintre cei mai controversați și fascinanți oameni pe care i-a cunoscut vreodată acest sport: Bobby Fischer.
Avea doar 19 ani când a ajuns la Olimpiada de la Varna, în Bulgaria, în 1962. Dar nu mai era privit ca un copil-minune. Era deja un adversar de care marii maeștri se temeau. Și în acea toamnă avea să joace una dintre partidele care aveau să intre în istoria șahului.
Un puști împotriva legendelor
Fischer nu avea o copilărie obișnuită. Învățase șahul de mic și devenise obsedat de joc. Nu îl interesa doar să câștige. Voia să înțeleagă totul. Deschideri, variante, poziții, sacrificii. Petrecea ore întregi analizând partide și studiind mutări.
La 19 ani, însă, se afla într-o lume dominată de nume uriașe.
Uniunea Sovietică era forța absolută a șahului mondial. Campioni precum Mihail Botvinnik, Mihail Tal și Tigran Petrosian reprezentau o școală de șah care părea aproape imposibil de învins. Fischer venise însă cu o ambiție care avea să-i definească întreaga carieră: nu voia să fie cel mai bun american. Voia să fie cel mai bun din lume.
La Varna, juca pentru Statele Unite pe prima masă. Asta însemna că, aproape de fiecare dată, urma să întâlnească cei mai buni jucători ai adversarilor. Nu avea unde să se ascundă.
Și atunci a apărut Miguel Najdorf
Pe 28 septembrie 1962, Fischer s-a așezat în fața lui Miguel Najdorf. Najdorf era deja o legendă. Mare maestru argentinian, unul dintre cei mai cunoscuți jucători ai epocii și, mai ales, omul al cărui nume devenise sinonim cu una dintre cele mai complicate și spectaculoase variante din șah: Siciliana Najdorf.
Pentru un iubitor al șahului, ceea ce urma să se întâmple era aproape simbolic.
Tânărul Fischer urma să joace împotriva lui Najdorf folosind chiar deschiderea care îi purta numele. Ca și cum un tânăr pugilist ar fi intrat în ring folosind lovitura preferată a adversarului său.
Fischer a început cu 1.e4. Najdorf a răspuns cu 1...c5. A urmat Siciliana.
Iar apoi Fischer a început să construiască ceva care, la început, nu părea spectaculos.
Până la mutarea a șasea, Fischer a jucat 6.h3. O mutare aparent modestă. Dar în spatele ei se afla ideea unui atac.
Fischer nu voia doar să câștige. Voia să rupă poziția
Najdorf a continuat agresiv, iar Fischer a început să împingă piesele spre regele advers. La mutarea a noua, Fischer a jucat 9.c4. Era un sacrificiu de pion. În șah, să oferi material adversarului fără să primești imediat ceva în schimb poate părea o nebunie. Dar există momente în care materialul contează mai puțin decât timpul, spațiul și inițiativa.
Fischer vedea ceva. Liniile se deschideau. Regele negru începea să devină vulnerabil. Și atunci a venit momentul care avea să transforme partida într-una memorabilă. După 13.Qa4+, Fischer a sacrificat un turn prin 14.Rxe4.
Un turn. Una dintre piesele importante ale jocului. Pentru cineva care privește tabla fără să înțeleagă ideea din spatele mutării, gestul pare absurd. De ce să dai o piesă atât de valoroasă?
Pentru că Fischer nu mai juca pentru material. Juca pentru atac.
24 de mutări și finalul
După sacrificiu, atacul lui Fischer a devenit tot mai puternic. Regele lui Najdorf a fost împins într-o poziție extrem de dificilă, iar piesele albe au început să se coordoneze în jurul lui.
Fischer a continuat să găsească mutările exacte. La mutarea 23 a venit 23.Bxf7+, iar o singură mutare mai târziu, după 24.Be6, Najdorf a abandonat. Partida se terminase. Fischer câștigase. Douăzeci și patru de mutări, scrie ChessLab.
Tânărul american îl învinsese pe Miguel Najdorf într-o partidă care avea să fie considerată una dintre cele mai spectaculoase ale Olimpiadei de la Varna.
Și poate că cel mai frumos detaliu este că Fischer îl învinsese pe Najdorf folosind chiar Siciliana Najdorf, deschiderea care purta numele adversarului său, se arată într-una dintre poveștile de pe site-ul oficial al fostului mare șahist american.
Dar Fischer nu era invincibil
Povestea devine cu atât mai interesantă dacă ne amintim că aceeași Olimpiadă nu a fost o demonstrație de perfecțiune.
Fischer a avut și înfrângeri. În ultima rundă, a pierdut în fața marelui maestru iugoslav Svetozar Gligorić, într-o partidă extrem de complicată.
Iar în timpul competiției a avut și o remiză celebră cu campionul mondial Mihail Botvinnik. Fischer a ajuns într-o poziție în care victoria părea posibilă, dar partida s-a terminat egal.
Asta este, poate, una dintre cele mai interesante părți ale poveștii. Genialitatea nu înseamnă să câștigi fiecare partidă. Înseamnă să ai curajul de a încerca lucruri pe care ceilalți nu le văd.
Un moment în care lumea a început să-l privească altfel
La Varna, Fischer a obținut 11 puncte din 17 partide jucate, una dintre cele mai puternice prestații individuale ale unui jucător pe prima masă la o Olimpiadă până în acel moment.
Dar cifrele nu spun totul. Pentru că în șah, uneori, o singură partidă poate spune mai mult despre un om decât un întreg tabel de rezultate. Partida cu Najdorf arată un Fischer dispus să riște. Să sacrifice. Să intre în necunoscut. Să creadă într-o idee înainte ca ceilalți să o poată vedea.
Și poate că aici se află una dintre lecțiile fascinante ale șahului. Cei mai mari jucători nu văd neapărat mai multe mutări decât ceilalți. Uneori văd altfel aceeași tablă.
De ce ne fascinează încă Bobby Fischer?
Fischer avea să devină, zece ani mai târziu, campion mondial, după celebrul său duel cu Boris Spassky din 1972. Dar povestea lui de la Varna este interesantă tocmai pentru că se întâmplă înainte de acel moment.
Este povestea unui tânăr care încă nu era campion mondial, dar care se comporta deja ca un om convins că poate ajunge acolo. Și poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase idei pe care ni le oferă sportul: uneori, înainte ca lumea să recunoască un campion, există o perioadă în care doar el știe ce poate deveni. Restul încă se întreabă. El continuă să joace.
64 de pătrate și o lume întreagă
Astăzi, la Samarkand, sute de echipe joacă pentru propriile țări. Se vor câștiga partide, se vor pierde partide, vor exista surprize și probabil vor apărea noi povești pe care le vom povesti peste zeci de ani.
Așa funcționează sportul. Fiecare generație își are campionii, nebunii, geniile și oamenii care, pentru câteva ore, reușesc să facă imposibilul să pară firesc.
În 1962, la Varna, unul dintre acei oameni era un puști de 19 ani care a intrat în fața unei legende și a început să sacrifice piese ca și cum ar fi știut deja cum se termină povestea.
Poate că acesta este motivul pentru care încă ne amintim partida dintre Fischer și Najdorf.
Nu pentru cele 24 de mutări.
Ci pentru curajul din spatele lor.
Pentru că, uneori, înainte ca lumea să te numească geniu, trebuie să existe un moment în care tu să ai suficientă încredere în propria viziune încât să sacrifici ceva valoros pentru o idee pe care numai tu o vezi.
Iar pe tabla de șah, ca și în viață, cele mai spectaculoase victorii nu apar întotdeauna atunci când ai toate piesele.
Uneori apar atunci când ai curajul să renunți la una dintre ele.
Merită Ianis Hagi convocat la naționala României? Cifrele concrete pe care le are în acest sezon
Cum supraviețuim? Croissant versus merdenea. De ce ne-am enervat atât de tare?
Star la FC Barcelona după ce a fost aproape să ajungă în România: Povestea lui Fermin Lopez, căruia Xavi i-a schimbat destinul
30 de secunde pentru o stare de spirit mai bună și mai multă energie. Patru exerciții simple
