Păr șaten, tăiat foarte scurt. Ochii ageri, pătrunzători. Vrea să intre în sala de concurs cât mai repede. Mâinile foarte mici îi freamătă…parcă vrea să apuce cât mai repede piesele de lemn și să intre în sfârșit în joc. „Mai avem mult, tată?”, își întreabă părintele micuțul Bobby.
Este Robert „Bobby” Fischer, cel care avea să fie considerat mai târziu unul dintre cei mai mari șahiști din istorie. Are doar 13 ani acum….și abia așteaptă să participe la primul său mare concurs, Campionatul Statelor Unite ale Americii. Suntem în 1956 și foarte puțini aveau să prevadă atunci cariera puștiului atât de slab, parcă nedezvoltat încă așa cum trebuie pentru vârsta sa.
Chiar dacă rezultatele per total au fost departe de așteptările sale, Fischer a fost rapid considerat un copil minune, iar participarea sa la o vârstă atât de fragedă la campionatul din SUA a făcut rapid înconjurul lumii.
Partida din povestea noastră, prima a lui Fischer de la acest campionat, cea cu Donald Byrne, a stârnit uimire în întreaga Europa. Telexurile au început să curgă rapid la final, mutările au luat cu iuțeala fulgerului lumina tiparului și au ajuns chiar și pe mesele șahiștilor sovietici, încă "stăpânii lumii" acestui joc, pe atunci.
Era clar că din Chicago se ridica rapid o nouă stea a tablei cu cele 64 de pătrățele, care prin strălucirea ei încă de timpuriu, avea să uimească o lume. Puștiul care de la 6 ani a pus mâna pe un set de piese din lemn făcute anume pentru șah și pentru el răsărea într-un colț de lume precum o constelație necunoscută pe un petec de cer încă neexplorat.
Piesele preferate...de culoarea abanosului
Atunci...Bobby a început cu negrele, așa cum toată viața i-a plăcut. Mereu s-a simțit cu piesele de culoarea abanosului mai bine, deși peste 90 la sută din oamenii de lângă el preferau "albele". Dar lui mereu îi plăcea riscul, îi plăcea să atace încă din primele mutări, ca și cum ar fi avut el prima mutare, ca și cum ar fi avut întâietate, ca și cum ar fi ales să joace cu piesele mai deschise.
Donald Byrne începe bine, începe în forță. Are 26 de ani, e considerat unul dintre cei mai buni și talentați șahiști americani. Are în față un copil, nu se poate întâmpla mare lucru. Fischer alege să răspundă cu "apărarea" sa preferată, "Grunfeld". De altfel, în toată prodigioasa sa cariera, i-a rămas fidel acestei "apărări", alături de cea numită "Indiana Regelui".
La mutarea cu numărul unsprezece, Byrne începe să greșească sub asalturile lui Fischer. Mută greșit un nebun, iar Bobby are marea inspirație să ducă un cal pe flancul din stânga, tocmai când Donald credea că tânărul din față nu a sesizat eroarea.
Câteva mutări mai târziu, albul se liniștește după ce își scoate din adormire regele. Crede că a evitat atacul direct al negrului, în schimb acum îi amenință și dama, dar și unul dintre cai. Bobby însă e surâzător. Nimic nu îi poate schimba tonusul. Și pentru că are mereu zâmbetul pe buze, Zeița Caissa, muza șahului de milenii, îl răsplătește cu o idee genială.
Cea mai curajoasă mutare din istorie
La mutarea 17, duce nebunul la e6, aceasta fiind considerată de marii specialiști una dintre cele mai frumoase și curajoase mutări din istoria șahului modern.
Imediat s-a produs rumoare în sală. Zeci de oameni s-au apropiat de masa celor doi. Jurnaliștii au început să transmită deja, înainte de finalul partidei: "Fantezia micuțului american este uimitoare!". De aici, Byrne, evident, se pierde. Regele său intră într-o morișcă neiertătoare. Calul negru face salturi "mortale" din ce în ce mai periculoase pentru câmpul rival.
Turnul de control care merge la a4 din mutarea 24 este ultima mutare magistrală din cadrul acestei combinații a lui Fischer. Finalul partidei este jucat de negru cu o mare exactitate și toată lumea aștepta un mat frumos, care a și venit la mutarea 41, prin aceeași tură, dusă acum la c2.
O minunată lansare pe orbita marilor șahiști, iar toți americanii prezenți în sala din New York l-au ovaționat la scenă deschisă pe puștiul cu ochi strălucitori.
Paradoxul islandez
"A fost bine, tată..?", l-a întrebat Bobby la final pe părintele sau, căruia îi jucau puțin ochii în lacrimi. Peste ani, cei doi și-au adus aminte de acest meci minunat, imediat după ce Fischer triumfa în marele "Meci al Secolului" în șah, în 1972, în capitala Islandei, Reykjavík, când americanul l-a învins în finala Campionatului Mondial pe sovieticul Boris Spassky.
Paradoxal..Robert avea să moară în același frumos oraș de pe insula vulcanică islandeză, în 2008, la 64 de ani, oraș în care se stabilise definitiv, pe 17 ianuarie. A fost lider mondial în clasamentul ELO pentru prima dată pe 1 iulie 1971, iar în iulie 1972 avea și cel mai mare punctaj personal, 2.785 de puncte, unul dintre cele mai mari punctaje din istorie.
Partida dintre Fischer și Byrne poate fi urmărită mutare cu mutare pe acest link:
Referință bibliografică: 64 de premii de frumusețe în șah, Elisabeta Polihroniade, Editura Sport Turism, 1990.