La felul în care și-a anunțat oficial candidatura pentru șefia NATO, în numele României, Klaus Iohannis sugerează cumva că țara ar trebui să-i fie recunoscătoare pentru acest ultim sacrificiu făcut pentru ea.
„Îmi asum această candidatură în numele României, cu toată responsabilitatea, iar această decizie are la bază performanţa României, experienţa acumulată pe parcursul celor două mandate de preşedinte al României, înţelegerea profundă a provocărilor cu care se confruntă NATO, Europa, şi în special regiunea noastră, şi angajamentul meu ferm faţă de valorile şi obiectivele fundamentale ale NATO.
Cred că este momentul că ţara noastră să îşi asume o şi mai mare responsabilitate în cadrul structurilor euro-atlantice (…) Este o aspirație legitimă a unui stat, care a cunoscut în ultimele două decenii transformări radicale”, a spus dl Klaus Iohannis.
Înainte de anunțul efectiv, domnia sa a enumerat o serie de atuuri ale României: bugetul pentru apărare, performanțele Armatei Române, susținerea Ucrainei.
Așadar, dl Iohannis se cațără pe banii publici investiți de românii plătitori de impozite în Armată și ajutorul pentru Ucraina, cu sacrificiile pe care el le implică, pe efortul și chiar sângele soldaților români din ultimele două decenii pentru a pune mâna pe viitoarea dregătorie.
Și îi spune României că o face pentru ea, în numele ei, pentru a-i împlini aspirațiile, ar putea să-i fie chiar recunoscătoare, nu? Aspirațiile multor români sunt să ajungă în Zanzibar și la safari în Kenya, iar președintele le-a răspuns ducându-se acolo pentru toți.
Este un pic provincial, dar are succes din cauza unei frustrări naționaliste cronice, să crezi că funcția de la vârful NATO este pe țări. Nu, este pe persoane.
Sigur că naționalitatea, mai precis apartenența la un spațiu geografic, este și ea un element în analiză, sigur că este nevoie de o susținere formală din partea Guvernului, dar funcția este pentru persoană, nu este a țării. Și odată ajuns acolo, secretarul general NATO nu mai are cetățenie. "Cetățenia" lui devine NATO.
Va fi dl Iohannis un jucător favorabil României în această funcție? Poate evalua fiecare gândindu-se cât a beneficiat România de pe urma mandatului dlui Iohannis vreme de 10 ani.
Cât s-a întrebuințat vreme de 10 ani dl Iohannis pentru țară? De câte ori a asudat dl Iohannis în Consiliul European pentru o cauză a României? De câte ori ați văzut lumina aprinsă la Palatul Cotroceni până dimineața sau în weekend?
Nu e nimic pentru România aici, este strict pentru dl Iohannis pe persoană fizică și ostoiește complexul nostru despre prima generație încălțată prin efortul întregului sat.
Dacă nu are nimic de câștigat, în schimb, România e pusă la muncă pentru această candidatură. Toate informațiile sunt că diplomația românească duduie cum nu s-a întâmplat niciodată până acum în 10 ani, nici pentru Schengen, nici pentru vreun alt interes național.
Este un efort imens și fără precedent al tuturor pârghiilor românești pentru ca dl Iohannis să capete următoarea dregătorie. La NATO sau, în schimb, ca să deblocheze jocul, la UE.
Dacă nimeni nu-l vrea, el vrea orice și luptă cu dinții pentru propriul interes. Pentru sine știe să fie jucător.
Este fără precedent ca un șef de stat în funcție să își anunțe candidatura pentru altă funcție, care mai și începe înainte de finalul mandatului prezidențial, deci implică o demisie.
Un președinte mută alegerile ca să poate pleca mai repede din mandatul încredințat de popor spre o poziție pe persoana fizică obținută cu efortul țării expirate, care îi va fi făcut ultimul cadou.
Spune dl Iohannis că îl califică pentru funcție înțelegerea profundă a NATO. Dar gestul său în premieră este contrar. Șefia NATO nu a fost niciodată ocupată printr-o competiție. În context, termenul e inventat acum de dl Iohannis.
De fiecare dată au fost consultări, tatonări, negocieri până la consens. Și nu a fost întâmplător așa. Alianța aceasta se întemeiază pe solidaritate și unitate, proiecția aceasta trebuie să fie, iar competiția inevitabil antagonizează, împarte.
NATO, mai ales în context de război, nu are nevoie de așa ceva. Dar ce contează ce are nevoie NATO când Klaus Iohannis are nevoie de o funcție.
Ce șanse are dl Iohannis? Nu foarte mari la prima vedere, cât timp mari puteri NATO, adică SUA, UK, Franța, Germania, și-au anunțat susținerea pentru Mark Rutte.
Dl Rutte are nu numai o statură politică remarcabilă, ci este și unul dintre puținii politicieni europeni de top care are o relație bună și cu Joe Biden, și cu Donald Trump, ceea ce ar putea deveni esențial dacă se schimbă președintele SUA.
Dl Iohannis ar trebui să întoarcă acest sprijin sau să beneficieze de o retragere a dlui Rutte, pe care însă nu o prezice deocamdată nimic, cu excepția zvonului că, după modelul din 2019, președintele Macron l-ar vrea în fruntea Consiliului European. Ceea ce însă pentru Mark Rutte ar însemna mai puțin decât șefia NATO.
Deocamdată Klaus Iohannis are o susținere nu tocmai onorantă. În primul rând, Viktor Orban, aliat la vedere al Rusiei și oricând fericit să pună un băț în roțile UE și NATO. Bulgaria, alt copil problemă frustrat că Rutte nu a acceptat-o în Schengen.
În rest, sunt speculații privind țările care nu au o încă o opțiune fermă pentru Rutte: Balticele, Polonia (deși, dacă vorbim despre flancul estic, Varșovia ar avea motive mai degrabă să revendice funcția din partea spațiului est european), Turcia, extrem de problematică.
Efectul Iohannis? Deocamdată divizarea NATO intre Est și Vest, exact ce nu trebuia să se întâmple cu războiul la graniță.
Singurul argument în favoarea dlui Iohannis este chiar siguranța domniei sale. Sunt mulți cei care spun că nu s-ar fi expus așa dacă nu avea ceva în mână.
Se poate. Dar nu ar fi de subestimat nici disperarea de a obține o nouă dregătorie cu orice preț și orice risc, chiar acela de a șantaja NATO cu blocarea consensului până când să apară o funcție și pentru cel care nu poate trăi fără protocol.