Ai acceptat să ajuți un prieten, deși aveai alte planuri?
Preferi să nu intri într-o discuție contradictorie cu partenerul? Probabil îți este teamă să nu îl superi.
Te-ai oferit să preiei o parte din munca unui coleg? Iar nu ai știut să spui „nu”.
Explicațiile apar repede, uneori înainte să apuci să povestești de ce ai ales să faci un anumit lucru. Ești people pleaser. Sau nu chiar?!
People pleaser este unul dintre termenii care și-au făcut loc în vocabularul nostru cotidian, mai ales prin intermediul rețelelor sociale și al conținutului de psihologie populară. Sună bine, are impact, este ușor de reținut și pare să spună foarte multe despre cineva în doar două cuvinte. Îl folosim pentru a descrie comportamentele celor din jur, dar și pentru a ne explica propriile alegeri. „Așa sunt eu, people pleaser”, spunem uneori, cu aerul că tocmai am descoperit o caracteristică importantă a personalității noastre.
Problema nu este existența termenului și nici faptul că a devenit popular. Uneori, cuvintele noi ne ajută să recunoaștem experiențe pe care până atunci nu știam prea bine cum să le descriem. Dificultatea apare atunci când un concept începe să fie folosit atât de larg, încât ajunge să cuprindă comportamente foarte diferite, fără să mai ținem cont de motivele, împrejurările sau relațiile în care acestea apar.
Și, dacă tot avem o etichetă atât de la îndemână, poate merită să vedem ce înseamnă ea înainte de a o lipi pe fruntea cuiva, inclusiv pe a noastră.
A face pe placul cuiva nu înseamnă neapărat people pleasing
În sens psihologic, people pleasing descrie un tipar în care o persoană acordă o importanță foarte mare așteptărilor și aprobării celorlalți, ajungând uneori să își neglijeze propriile nevoi sau dorințe. Poate exista o preocupare permanentă pentru evitarea nemulțumirii, a respingerii sau a conflictelor, iar adaptarea la ceea ce își doresc ceilalți devine o modalitate de a păstra relațiile ori de a se simți acceptată.
Nu este un diagnostic psihiatric și nici o categorie în care putem împărți oamenii după câteva comportamente, mai ales că multe dintre gesturile asociate astăzi cu această etichetă fac parte din viața noastră obișnuită.
Să presupunem că un prieten te sună sâmbătă dimineața și te roagă să îl ajuți să se mute. Tu aveai planuri pentru ziua respectivă, poate chiar așteptai de ceva vreme un weekend liniștit, dar accepți să mergi. Cineva care privește situația din exterior ar putea concluziona că nu știi să refuzi și că îți sacrifici timpul pentru ceilalți.
Doar că poate prietenul respectiv trece printr-o perioadă dificilă, poate și el ți-a fost alături când ai avut nevoie sau poate, pur și simplu, consideri că prietenia presupune uneori să lași deoparte ceea ce aveai în plan. Nu te-ai simțit obligat și nici nu ai încercat să câștigi aprecierea cuiva.
Dar să ne imaginăm aceeași situație, cu o diferență. Accepți pentru că gândul de a refuza îți produce un disconfort greu de suportat. Te preocupă posibilitatea ca prietenul să se supere, să creadă că nu îți pasă sau să nu te mai caute la fel de des. Ai prefera să rămâi acasă, dar îți este dificil să accepți că celălalt ar putea fi nemulțumit de tine.
Din exterior, cele două comportamente sunt identice. În ambele situații, cineva a renunțat la propriile planuri pentru a ajuta un prieten. Ceea ce diferă este semnificația pe care gestul o are pentru persoana respectivă.
Și nici măcar această diferență nu ne permite să împărțim oamenii în două categorii clare. Putem ține sincer la cineva și, în același timp, să ne îngrijorăm că l-am putea dezamăgi. Motivațiile noastre nu sunt întotdeauna atât de ordonate încât să încapă într-o singură explicație.
Aceleași gesturi, motive diferite
În relațiile de cuplu, de exemplu, compromisurile sunt inevitabile. Unul dintre parteneri își dorește să petreacă duminica împreună cu familia lui, celălalt ar prefera să rămână acasă, dar acceptă să meargă. Poate fi un gest de afecțiune, o alegere prin care arată că lucrurile importante pentru partener contează și pentru el, chiar dacă nu au aceeași semnificație pentru amândoi.
Desigur, aceeași alegere poate veni și din teama că un refuz ar produce o ceartă sau câteva zile de tensiune. Dar simplul fapt că cineva acceptă ceea ce își dorește partenerul nu ne spune care dintre aceste explicații este valabilă.
La fel se întâmplă și cu evitarea conflictelor. La o masă în familie, cineva face o afirmație cu care nu suntem de acord. Putem alege să îl contrazicem, dar putem la fel de bine să continuăm să ne mâncăm liniștiți desertul. Poate că nu ne temem de confruntare, ci doar știm din experiență că discuția respectivă nu va duce nicăieri. Nu orice dezacord trebuie transformat într-o dezbatere și nici fiecare opinie personală nu trebuie apărată până la ultima linguriță de prăjitură.
Mai există și situațiile în care consecințele unui refuz sunt cât se poate de reale. Un angajat poate accepta o sarcină suplimentară pentru că are nevoie de locul de muncă, nu pentru că încearcă să câștige admirația șefului. O persoană poate evita să își contrazică partenerul pentru că reacțiile acestuia sunt agresive. În asemenea împrejurări, adaptarea poate avea mai mult de-a face cu protejarea propriei siguranțe decât cu dorința de a fi apreciat.
Dacă trecem toate aceste comportamente în categoria people pleasing, riscăm să ignorăm tocmai diferențele care ne-ar ajuta să le înțelegem.
Până la urmă, generozitatea, empatia, politețea și responsabilitatea față de ceilalți nu sunt dificultăți psihologice. Putem face lucruri pentru oameni fără să așteptăm ceva în schimb, putem accepta inconveniente și putem considera că binele unei persoane apropiate merită uneori mai mult decât confortul nostru imediat. Ce fel de relații am construi dacă fiecare gest care presupune o renunțare ar fi interpretat ca o problemă personală?
Dar când vorbim, totuși, despre people pleasing?
Diferența începe să se contureze atunci când nu mai privim un gest izolat, ci felul în care o persoană se raportează în mod repetat la ceilalți.
Cineva poate observa că acceptă aproape orice solicitare, că îi este foarte greu să exprime un dezacord sau că se simte responsabil pentru nemulțumirea oamenilor din jur. Poate spune „da” înainte să se gândească dacă își dorește cu adevărat acel lucru, iar ulterior să fie frustrat, obosit sau nemulțumit de propriile alegeri. Uneori, nici nu este nevoie ca cineva să îi ceară ceva. Persoana anticipează dorințele celorlalți, încearcă să prevină eventualele nemulțumiri și ajunge să își organizeze comportamentul în funcție de reacțiile pe care presupune că le-ar putea avea aceștia.
Din perspectiva psihologiei adleriene, comportamentul poate fi înțeles și prin scopul pe care îl servește în viața persoanei, nu doar prin felul în care se manifestă. Doi oameni pot face același lucru, dar pot urmări scopuri diferite, legate de modul în care fiecare înțelege lumea, relațiile și propriul loc printre ceilalți. Pentru Adler, apartenența ocupă un loc important în experiența umană. Ne dorim să contăm, să fim acceptați, să participăm la viața celor din jur, numai că fiecare dintre noi poate ajunge să înțeleagă diferit ce presupune această apartenență.
În logica privată a unei persoane poate exista convingerea că este apreciată doar dacă este utilă, că nemulțumirea celorlalți înseamnă că a greșit sau că un dezacord ar putea pune relația în pericol. Nu vorbim neapărat despre gânduri formulate conștient, ci despre interpretări personale care ajung să îi orienteze comportamentul.
Pentru cineva care funcționează frecvent după asemenea reguli, aprobarea celorlalți poate deveni o confirmare a propriei valori, iar posibilitatea de a dezamăgi poate căpăta o semnificație mult mai mare decât situația în sine.
Dar nici aici nu putem generaliza. Un om poate fi foarte sigur pe sine în relațiile profesionale și extrem de atent să nu își nemulțumească părinții. Poate refuza fără dificultate solicitările prietenilor, dar poate avea mari rețineri în a exprima un dezacord în relația de cuplu. Nu există întotdeauna un singur tipar care să descrie întreaga persoană.
Când eticheta ține loc de explicație
Popularizarea psihologiei ne-a oferit un limbaj mai bogat pentru a discuta despre emoții, comportamente și relații. Este un câștig, fără îndoială, dar vine și cu tentația de a folosi termenii înainte de a le înțelege sensul.
Cineva este amabil, deci este people pleaser. Cineva face compromisuri, deci nu știe să își stabilească limite. Cineva preferă armonia, deci îi este teamă de respingere. Concluziile par plauzibile, numai că între ceea ce vedem și ceea ce presupunem despre persoana respectivă poate exista o distanță considerabilă.
Eticheta poate deveni și mai restrictivă atunci când o folosim pentru noi înșine. „Eu sunt people pleaser” poate începe ca o observație despre anumite dificultăți relaționale, dar se poate transforma într-o explicație generală pentru aproape orice alegere care îi implică pe ceilalți. În loc să descriem ceva ce facem uneori, în anumite împrejurări, ajungem să vorbim despre ceea ce suntem.
Și poate că tocmai aici se află una dintre contradicțiile popularizării excesive a limbajului psihologic. Termeni care ar trebui să ne ajute să înțelegem complexitatea experienței umane ajung uneori să o reducă la câteva categorii ușor de recunoscut.
Un „da” poate exprima afecțiune, teamă, responsabilitate sau interes. Un „nu” poate exprima autonomie, dar și rigiditate, indiferență ori dorința de a evita apropierea. Niciunul dintre aceste răspunsuri nu ne spune singur întreaga poveste.
Poate că popularitatea termenului people pleasing vorbește și despre cât de mult ne plac explicațiile care vin repede. Este mai simplu să atribuim o etichetă decât să încercăm să înțelegem cum gândește cineva, ce contează pentru el și de ce, într-un anumit moment, a făcut o anumită alegere. Numai că, atunci când o etichetă începe să explice aproape orice, merită să ne întrebăm cât mai explică, de fapt.
Oare înțelegem mai bine oamenii de când avem atât de multe cuvinte pentru comportamentele lor sau doar am devenit mai rapizi în a trage concluzii despre ei?
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
