„M-a durut ce ai spus aseară”. Mesajul vine de la o prietenă, după o seară în care ai făcut o glumă pe seama ei, în fața celorlalți. Îți amintești momentul, poate chiar și felul în care i s-a schimbat expresia, dar primul impuls nu este să întrebi ce s-a întâmplat, ci să te aperi: „Nu mai putem face nicio glumă?”. Nu te consideri un om răutăcios, iar ideea că ai putut răni pe cineva nu se potrivește cu ceea ce știi despre tine. Așa că, înainte să înțelegi ce a trăit ea, încerci să păstrezi intact omul bine intenționat din propria poveste.
Nu ne apărăm imaginea de sine numai atunci când greșim. Uneori, o facem tocmai în momentele în care am avea nevoie să cerem ajutor, să începem ceva nou ori să recunoaștem că nu mai putem continua ca până acum. Deși avem la îndemână o posibilitate care ne-ar face bine, o respingem, fiindcă nu se potrivește cu omul care credem că trebuie să fim.
Când realitatea nu încape în povestea despre noi
În psihologie, disonanța cognitivă desemnează disconfortul care poate apărea atunci când ceea ce credem despre noi, valorile sau comportamentele noastre intră în contradicție. Leon Festinger a formulat teoria în 1957, observând că putem încerca să reducem tensiunea fie schimbând ceea ce facem, fie găsind explicații care fac nepotrivirea mai ușor de acceptat. Dacă mă văd ca pe un om atent, dar aflu că am rănit pe cineva, pot asculta, îmi pot cere scuze și pot repara; sau pot decide că celălalt exagerează și că, prin urmare, nu am nimic de reconsiderat.
Desigur, nu fiecare observație a celuilalt este justă și nici orice contradicție produce disonanță. Intențiile bune nu garantează rezultate bune, după cum o reacție critică nu dovedește automat o vină. Întrebarea importantă apare atunci când nu mai încerc să aflu ce s-a întâmplat, ci doar caut argumentele care îmi permit să rămân, în ochii mei, exact așa cum mă știam.
Fiecare dintre noi își construiește în timp o imagine relativ stabilă despre sine: sunt responsabil, sunt puternic, mă descurc singur, sunt un părinte bun, sunt omul care găsește soluții. Aceste descrieri ne oferă continuitate și ne ajută să ne organizăm viața, însă, dacă le transformăm în condiții obligatorii ale propriei valori, ele încep să ne conducă mai mult decât ne dau libertate.
Regulile nevăzute ale identității
În perspectiva psihologică adleriană, logica privată se referă la concluziile personale prin care interpretăm lumea, relațiile și locul nostru printre ceilalți. Le construim din experiențe și din semnificațiile pe care le atribuim acestora, uneori foarte devreme, iar, mai târziu, continuăm să le folosim fără să le mai verificăm. Imaginea de sine nu este identică cu logica privată, dar se sprijină adesea pe ea: dacă am ajuns să cred că valoarea mea depinde de faptul că nu am nevoie de nimeni, independența încetează să mai fie o posibilitate și devine o obligație.
Să ne gândim la omul care a ținut ani întregi familia pe umeri. A lucrat, a organizat, a rezolvat problemele tuturor și a primit, poate, multă apreciere pentru asta. Când oboseala începe să se adune, cineva îi propune să preia o parte dintre responsabilități, dar el refuză aproape ofensat: „Lasă, mă descurc”. Într-un anumit sens, chiar se descurcă, numai că întrebarea nu este cât mai poate duce, ci de ce ajutorul ar însemna pentru el că nu mai este omul pe care familia se poate baza.
În altă parte, un profesionist apreciat primește invitația de a conduce un proiect într-un domeniu nou. Are experiență, ar putea învăța și ar avea alături o echipă, dar refuză, explicând că nu este momentul potrivit. Poate are dreptate. Totuși, dacă îl ascultăm mai atent, uneori descoperim o regulă mai veche: „Dacă nu sunt bun de la început, se va vedea că nu sunt atât de competent”. Pentru a rămâne specialistul sigur pe el, renunță la șansa de a redeveni, pentru o vreme, începător. Nu vorbim despre lipsă de voință ori despre un caracter defectuos, ci despre felul în care o concluzie personală poate transforma o nevoie firească sau o oportunitate într-o amenințare la adresa identității.
Cum ne salvăm pe noi de noi înșine
Adler a descris tendințe prin care încercăm să protejăm sentimentul propriei valori în fața eșecului, a inferiorității ori a respingerii. Nu le folosim neapărat deliberat și nici nu le recunoaștem întotdeauna, fiindcă apar sub forma unor explicații foarte credibile. Cel obosit spune că nu vrea să-i încarce pe ceilalți; cel care refuză o provocare invocă responsabilitatea față de obligațiile actuale; omul care nu își cere scuze susține că nu poate accepta nedreptatea. În toate acestea poate exista adevăr, dar tocmai adevărul parțial face dificilă examinarea întregii situații.
Aici apare paradoxul central: logica privată poate contribui la apariția conflictului, apoi ne poate furniza justificarea pentru a nu schimba nimic. Dacă un om valoros trebuie să fie mereu puternic, a cere sprijin pare o slăbiciune, iar refuzul ajutorului devine dovada că este puternic. Dacă un profesionist autentic trebuie să știe deja, evitarea lucrurilor necunoscute devine, în propriii ochi, prudență. Ne confirmăm astfel o imagine, în timp ce pierdem tocmai experiențele prin care am putea-o lărgi.
Există și o dimensiune relațională a acestui mecanism. Un părinte care s-a definit multă vreme prin faptul că este indispensabil poate susține sincer independența copilului, dar, când acesta începe să ia singur decizii, intervine la fiecare pas. Îi explică ce riscuri vede, îl corectează și îl avertizează, până când grija ajunge să lase prea puțin loc autonomiei. Nu este exclus ca unele avertismente să fie justificate; întrebarea este dacă ele îi servesc copilului sau nevoii părintelui de a rămâne necesar.
Merită să fim atenți și la reversul acestei interpretări. Uneori, ajutorul nu este disponibil, greșelile sunt sancționate disproporționat, iar renunțarea la control poate aduce riscuri reale. Nu câștigăm nimic dacă transformăm toate dificultățile în probleme ale individului. Tocmai de aceea avem nevoie să deosebim împrejurările concrete de regulile interioare care le pot face să pară mai înguste decât sunt.
Prețul pe care îl plătim fără să-l vedem
Apărarea imaginii de sine ne poate liniști pentru o vreme. Nu cer ajutor și evit sentimentul că aș depinde de cineva; refuz proiectul nou și nu risc să par nepriceput; îmi justific reacția față de prietenă și nu trebuie să admit că am fost nedrept. Numai că liniștea imediată poate veni cu un cost mai puțin vizibil: epuizare, oportunități pierdute, relații în care discuțiile importante sunt amânate până când nu mai găsim cuvintele potrivite.
Uneori, costul este și mai subtil. Când trebuie să fiu mereu cel care știe, nu îmi mai dau voie să întreb; dacă trebuie să fiu cel care rezistă, nu mai pot accepta să fiu sprijinit; dacă sunt convins că rolul meu este să mă sacrific, odihna însăși începe să pară o vină.
Astfel, imaginea care trebuia să-mi dea stabilitate ajunge să-mi reducă posibilitățile, iar viața mea se organizează în jurul lucrurilor pe care nu am voie să le încerc. Mă interesează, în special, această diferență: între a rămâne fidel unei valori și a mă simți obligat să apăr o definiție despre mine.
Pot să prețuiesc responsabilitatea fără să-mi asum toate poverile, competența fără să știu totul și apropierea fără să devin indispensabil. Dacă, însă, fiecare abatere de la portretul meu pare o pierdere a valorii personale, nu mai aleg doar în funcție de situație, ci și în funcție de ceea ce îmi este permis să fiu.
Să rămân eu fără să rămân neschimbat
Maturizarea psihologică nu înseamnă să renunț la identitate sau să-mi schimb convingerile de fiecare dată când cineva mă contrazice. Înseamnă și să pot suporta descoperirea că povestea mea despre mine este incompletă, fără să mă simt, din acest motiv, mai puțin valoros. Poate am fost puternic ani la rând și acum am nevoie de ajutor; poate sunt competent și totuși am de învățat; poate iubesc un om și am făcut ceva care l-a rănit. Niciuna dintre aceste realități nu anulează ceea ce am construit, dar fiecare îmi cere să las loc unei nuanțe noi.
O astfel de schimbare nu este mereu comodă. Când renunț să mai fiu cel care rezolvă totul, ceilalți s-ar putea să fie surprinși, iar eu să mă simt nesigur; când accept să fiu începător, trebuie să suport întrebări la care încă nu am răspuns; când admit că am greșit, nu pot controla reacția celui din fața mea. Dar tocmai aici apare o libertate mai matură: să nu confund disconfortul de a ieși dintr-un rol familiar cu dovada că am făcut ceva rău.
Pentru Adler, interesul social pune în discuție și felul în care participăm la viața comună, nu doar cum ne păstrăm sentimentul propriei valori. În loc să mă întreb exclusiv cum să nu par slab, pot lua în considerare de ce sprijin am nevoie și cum îl pot primi; în loc să demonstrez că am dreptate, pot vedea ce se întâmplă cu relația; în loc să păstrez un rol, pot descoperi o altă formă de a contribui.
Poate că nu trebuie să ne salvăm mereu imaginea despre noi, ci să avem curajul de a vedea când începe să ne limiteze. Atunci când ne este greu să facem singuri acest pas, psihoterapia ne poate ajuta să recunoaștem regulile care ne țin captivi într-o anumită imagine de sine, să înțelegem de ce avem nevoie de ele și să descoperim, prin încercări și schimbări concrete, că putem trăi și altfel.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
