La 18 ani poți vota, poți semna un contract în nume propriu și poți rămâne în aceeași bancă din care trebuie să ceri voie să ieși din clasă. Între timp, adulții încep să te întrebe ce vei face cu viața ta, deși până ieri îți spuneau, destul de amănunțit, ce să faci cu ea.
Revenim des la discuția despre tineri, libertate și responsabilitate, mai ales toamna, când unii încep clasa a XII-a, alții pleacă la facultate sau își caută primul serviciu. Dar între „ești prea mic” și „ești mare, ar trebui să știi” trecem uneori atât de repede, încât uităm să ne întrebăm ce s-a schimbat în omul din fața noastră.
O aniversare îi schimbă statutul. Experiența, stăpânirea de sine și priceperea de a se orienta în lume nu țin însă pasul cu această precizie. Iar atunci când confundăm lucrurile, riscăm să-i cerem unui începător să se comporte ca un om care a trecut deja prin toate.
Legea trasează o limită. Viața continuă să te formeze
În România, majoratul începe la 18 ani. Ca regulă, odată cu el dobândim capacitatea deplină de exercițiu, adică putem încheia singuri acte juridice și ne asumăm drepturile și obligațiile care decurg din ele. Tot de la 18 ani, cetățenii au drept de vot, drept de obținere a unui permis auto și răspund legal pentru toate acțiunile și faptele lor. Legea fixează astfel un prag de la care persoana decide și răspunde în nume propriu.
Societatea are nevoie de asemenea repere. Nu poate verifica, înaintea fiecărei decizii, câtă experiență a acumulat fiecare dintre noi. Dar pragul juridic nu certifică maturitatea psihologică și nici nu garantează că știm să folosim toate posibilitățile pe care ni le deschide.
Poți semna un contract fără să fi învățat să citești atent clauzele, să ceri explicații și să recunoști presiunea celui care spune: „Semnează, e doar o formalitate.” Poți obține permisul de conducere și să stăpânești regulile, dar experiența în trafic abia începe să se adune. Poți intra în lumea muncii, uneori chiar înainte de majorat, fără să cunoști regulile nescrise după care funcționează un colectiv.
Drepturile rămân drepturi, inclusiv când le exercităm cu puțină experiență. Problema apare când presupunem că, odată ce cineva poate decide singur, ar trebui să și decidă bine în orice împrejurare. Și noi, adulții cu vechime, continuăm să învățăm cât ne costă o semnătură grăbită, o promisiune sau o alegere făcută sub presiune (fericire, spaimă, durere, oboseală).
Înțelegi riscul și totuși îl poți urma
Maturizarea nu înaintează uniform. Capacitatea de a raționa, reglarea emoțională, controlul impulsurilor și rezistența la influența grupului urmează ritmuri diferite. La aceeași persoană, unele capacități se dezvoltă mai devreme, iar altele cer mai mult timp și mai multe experiențe.
Cercetările din psihologia dezvoltării disting între capacitatea cognitivă și maturitatea psihosocială. Un studiu internațional realizat de Grace Icenogle și colaboratorii săi a constatat că, în sarcinile evaluate, capacitatea cognitivă atingea niveluri comparabile cu ale adulților în jurul vârstei de 16 ani, în timp ce maturitatea psihosocială continua să se dezvolte după 18 ani. Aceasta privește inclusiv felul în care ne controlăm comportamentul în situații încărcate emoțional, incitante sau riscante.
Diferența se vede în viața obișnuită. Un tânăr poate explica limpede de ce o situație este periculoasă, apoi să intre în ea pentru că prietenii îl provoacă și nu vrea să fie cel care se retrage. Poate înțelege rostul economisirii, dar să cheltuiască impulsiv când o cumpărătură îi promite acceptare sau prestigiu. Cunoașterea consecințelor nu îl apără automat de intensitatea momentului.
Nici dezvoltarea cerebrală nu se oprește la majorat; anumite procese continuă în tinerețea adultă. Totuși, formula populară potrivit căreia „creierul se termină la 25 de ani” simplifică prea mult și sugerează o maturitate instalată brusc la următoarea aniversare.
Este important aici să păstrăm ambele adevăruri: tânărul are capacități reale, pe care trebuie să le recunoaștem, și traversează încă un proces de dezvoltare. Dacă ne raportăm la el ca fiind incapabil, îl micșorăm, iar dacă îi cerem să gestioneze totul ca un adult experimentat, ignorăm tocmai diferențele care ne-ar ajuta să-l înțelegem.
Când ar fi trebuit să învețe?
Întrebarea îi privește și pe cei care l-au crescut. În familie, autonomia se poate exersa cu mult înainte de majorat, dar poate fi și amânată, din grijă, din grabă sau pentru că adultul suportă greu un rezultat imperfect. Îi organizăm timpul, îi amintim obligațiile, vorbim în numele lui și rezolvăm dificultatea înainte să apuce să o abordeze. Îi spunem să se concentreze pe școală, fiindcă de restul ne ocupăm noi, iar apoi ne mirăm că se pregătește pentru un examen, dar așteaptă indicații când trebuie să-și organizeze viața.
Există un reproș pe care cred că merită să ni-l adresăm: cât de justificat este să cerem inițiativă după ce am preluat-o constant? Dacă un copil nu a administrat bani, nu a dus o responsabilitate până la capăt și nu a avut ocazia să repare o greșeală, din ce experiențe presupunem că și-a construit aceste deprinderi?
O sarcină în casă, un buget de gestionat sau o problemă discutată direct cu un profesor îl pun în contact cu realitatea. Descoperă că a estimat prost timpul, că a uitat ceva, că interlocutorul nu înțelege din prima. Se oprește, caută o soluție, încearcă din nou. Așa începe să lege intenția de acțiune și acțiunea de consecințe, consecințele naturale, de care de cele mai multe ori adulții din jur l-au ocrotit, de foarte multe ori conștienți de ce fac.
Desigur, tinerii ajung la 18 ani cu istorii diferite. Unii au fost feriți de aproape orice dificultate, alții au dus griji prea mari prea devreme. Faptul că cineva s-a descurcat în împrejurări grele nu înseamnă că a dobândit toate formele de autonomie sau că nu mai are nevoie de sprijin.
Înțelegerea acestor diferențe ne ajută să cerem ceva concret, în loc să repetăm: „La vârsta ta ar trebui să știi.” Propoziția poate exprima frustrarea adultului, dar tânărului îi spune prea puțin despre ce are de făcut.
Cum îl primește lumea adulților?
Familia pregătește o parte din această trecere. Școala, grupul social și lumea muncii o continuă, fiecare cu propriile așteptări. Într-un loc i se cere să asculte, în altul să aibă inițiativă; printre prieteni poate simți că trebuie să pară experimentat, iar printre adulți că trebuie să fie deja cumpătat și prevăzător.
La primul serviciu, de exemplu, poate ezita să întrebe, fiindcă se teme să nu pară nepregătit. Colegul mai experimentat poate interpreta tăcerea drept înțelegere, până când apare greșeala și urmează întrebarea: „De ce nu ai spus că nu știi?” Pentru un începător, dreptul de a întreba trebuie uneori făcut vizibil, nu doar presupus.
Aici găsesc utilă perspectiva adleriană: omul își dezvoltă curajul și capacitățile participând la sarcinile vieții, găsindu-și un loc între ceilalți și descoperind că poate contribui. Apartenența, munca, prietenia și iubirea îl pun în situații care cer cooperare, asumare și atenție la alte persoane.
Din această perspectivă, încurajarea capătă o formă practică. Îi încredințezi o responsabilitate, îi explici ce este necesar și îi lași loc să lucreze. Când întâmpină o dificultate, îl ajuți să o gândească, fără să preiei automat totul. Treptat, experiența de a reuși, de a corecta și de a încerca din nou susține sentimentul că poate face față.
Și noi avem de învățat să recunoaștem adultul începător. Experiența noastră poate deveni sprijin sau instrument de superioritate, în funcție de felul în care o folosim. Un tânăr are dreptul să fie luat în serios chiar dacă încă nu știe tot ce știm noi.
La 18 ani îi putem cere să participe, să respecte înțelegeri, să întrebe și să contribuie la repararea unei greșeli. Responsabilitatea începe inclusiv cu recunoașterea faptului că are nevoie de ajutor. Nu trebuie să aștepte până se simte pregătit pentru toate, iar noi nu trebuie să așteptăm această pregătire ca să-i oferim un loc real în lumea adulților.
Înainte să-i spunem că ar trebui să fie deja bun la jocul de-a viața, ne-am putea întreba: cât loc a avut până acum să joace și cum îl întâmpinăm când începe să facă propriile mutări?
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
Premieră mondială: China acceptă să taie masiv exporturile de mașini hibrid în UE
Ceartă în direct la TV. Șefa ANM spune că nu știa de cumpărăturile de lux. Buzoianu: „E rușinos să vă acoperiți acum”
Fostul negociator-șef Vasile Pușcaș, bilanț dur la 20 de ani de UE: România a valorificat doar 20-30% din șansele aderării. Ce a mers greșit
I s-a interzis să joace fotbal și a plecat dintr-un sat cu condiții imposibile, a cucerit Europa, apoi a construit o școală și un spital: Povestea lui Sadio Mane
