Putem avea astăzi o conversație de două ore cu cineva care nu obosește, nu se plictisește, nu își pierde răbdarea și care, dacă nu suntem suficient de atenți, ne poate explica într-un mod extraordinar de convingător de ce avem dreptate.
Îi povestim despre muncă, dragoste, neînțelegerile cu cei apropiați sau deciziile pe care le amânăm de luni întregi, iar, la sfârșit, ne putem simți ascultați, înțeleși și chiar ceva mai înțelepți.
Numai că merită să ne întrebăm dacă am descoperit într-adevăr o perspectivă nouă sau am petrecut două ore purtând o conversație foarte agreabilă cu propriile noastre convingeri.
Inteligența artificială a intrat în viața noastră cu o viteză care ne-a lăsat puțin timp să înțelegem ce schimbă în felul în care gândim și relaționăm. Discutăm despre profesiile pe care le va transforma, despre autonomia sistemelor și despre posibilitatea ca acestea să devină cândva mai inteligente decât noi.
Între timp, am descoperit ceva mult mai apropiat de viața obișnuită: un interlocutor disponibil aproape permanent, care vorbește pe limba noastră și ne urmărește gândurile cu o răbdare pe care puțini oameni ar putea să o ofere zi de zi.
Când ne spunem povestea, alegem și ce intră în ea
Să presupunem că am avut o ceartă cu partenerul. Sunt supărat, mă consider nedreptățit și îi povestesc unui asistent AI ce s-a întâmplat. Relatez ce am spus eu, cum a reacționat celălalt și de ce comportamentul lui mi se pare nepotrivit.
Sunt convins că ofer toate informațiile importante, numai că, asemenea oricărui om, selectez faptele și le așez într-o poveste care are deja un sens pentru mine. Modelul poate observa contradicții și propune interpretări diferite, dar poate construi și o argumentație excelentă pornind de la premisele mele.
Îmi organizează nemulțumirile și, dacă îi cer, îmi redactează chiar un mesaj impecabil pentru următoarea confruntare. Închid conversația mulțumit, pregătit să-mi susțin poziția cu o claritate de care nici nu mă credeam capabil. Numai că nu am aflat neapărat ce s-a întâmplat, ci cât de bine poate fi argumentată versiunea mea.
Alfred Adler vorbea despre logica privată, despre sistemul personal de semnificații prin care interpretăm lumea, comportamentul celorlalți și propriile experiențe. Nu reacționăm doar la fapte, ci și la sensul pe care îl atribuim acestora, în funcție de convingerile, experiențele și scopurile noastre. Problema nu este că avem o asemenea logică, fiindcă nici nu am putea trăi fără ea, ci că uneori o confundăm cu realitatea însăși.
Când discutăm cu un model lingvistic generativ, această logică intră în conversație odată cu noi. Putem primi o versiune mai coerentă a propriilor convingeri, nu pentru că AI-ul ar „vrea” să ne dea dreptate, ci pentru că întrebările și informațiile noastre influențează direcția răspunsurilor. Iar un răspuns convingător nu este, automat, și o confirmare independentă.
Interlocutorul care se adaptează după noi
În relațiile dintre oameni există un inconvenient pe care tehnologia pare hotărâtă să ni-l economisească: ceilalți au și ei o personalitate. Prietenii au preocupări, partenerii au nemulțumiri, iar oamenii care ne iubesc nu sunt obligați să ne aprobe toate interpretările, nici nu ar trebui. Uneori sunt obosiți, alteori grăbiți, ne contrazic sau, pur și simplu, nu sunt interlocutorii străluciți pe care ni i-am dori.
Modelelor lingvistice le putem cere să fie prietenoase, încurajatoare, directe sau critice, iar unele aplicații păstrează aceste preferințe de la o conversație la alta.
Felul în care formulăm întrebările contează și el: un om suspicios poate aduce în discuție suspiciunile sale, cineva impulsiv poate cere soluții imediate, iar cineva care caută confirmare poate conduce dialogul în direcția încurajării.
Nu antrenăm din nou modelul la fiecare întrebare, dar participăm la configurarea conversației, iar sistemul poate reflecta inclusiv felul nostru obișnuit de a interpreta lucrurile.
Dacă mă obișnuiesc să discut cu un interlocutor care se adaptează atât de ușor la mine, câtă disponibilitate mai am pentru oamenii care nu o fac? Și dacă după fiecare neînțelegere îmi pot reorganiza argumentele până devin aproape imposibil de contestat, mai sunt la fel de curios să aflu ce n-am înțeles din perspectiva celuilalt?
În relațiile umane, contradicția nu este neapărat semnul incompatibilității, după cum acordul permanent nu dovedește existența unei relații bune. Uneori, tocmai omul care ne spune că am interpretat greșit o situație ne oferă ceva mai valoros decât cel care reușește să ne liniștească.
În spatele vocii AI nu stă „Sfatul Bătrânilor”
Oamenii au antropomorfizat dintotdeauna lumea din jur. Copiii atribuie intenții jucăriilor, adulții discută cu mașinile care refuză să pornească, iar animalele de companie capătă în familie drepturi pe care nici ceilalți membri nu le-au obținut vreodată. Transformăm cu ușurință lucrurile și comportamentele din jur în personaje ale propriilor povești.
Cu AI-ul conversațional se întâmplă însă ceva nou: interlocutorul nu mai trebuie imaginat în întregime. El răspunde, întreabă, păstrează firul discuției și, în funcție de aplicație și setări, poate utiliza informații din conversații anterioare. Iar odată cu dezvoltarea interfețelor vocale, asemănarea a devenit mai convingătoare: vocea are ritm, intonație și pauze, putem întrerupe, reveni asupra unei idei și primi imediat un răspuns aproape firesc.
Numai că vocea aceea caldă nu vine de la „Sfatul Bătrânilor”, reunit undeva pentru a ne împărtăși înțelepciunea generațiilor, ci, în cazul acestor servicii, din centre de date, unde servere și procesoare specializate execută operații matematice la o scară greu de imaginat.
Știm că discutăm cu o tehnologie, dar a ști ceva nu înseamnă întotdeauna a reacționa în acord cu ceea ce știm. Putem înțelege natura artificială a interlocutorului și totuși să simțim apropiere, recunoștință sau confort emoțional. Sentimentul este real pentru omul care îl trăiește, dar nu dovedește existența unei relații reciproce, comparabile cu aceea dintre două persoane.
Când asistentul începe să semene cu un prieten
Dincolo de activitățile profesionale, oamenii discută cu AI-ul despre relații, dificultăți emoționale sau întâmplări de peste zi. Pentru unii, asistentul devine confident, pentru alții începe să ocupe locul unui prieten, psiholog sau chiar duhovnic.
Nu cred că trebuie să ridiculizăm această apropiere: uneori, simpla formulare a gândurilor într-un dialog ne ajută să le înțelegem, iar un răspuns bine construit poate deschide perspective noi.
Totuși, nu vorbim cu cel mai bun prieten, cu psihologul sau cu duhovnicul nostru, ci cu un sistem informatic susținut, printre altele, de plăci video și alte procesoare extraordinar de bine optimizate. Performanța este impresionantă, dar nu transformă sistemul într-o persoană care ne poartă de grijă ori își asumă responsabilitățile unei relații cu noi.
Un prieten are o istorie comună cu noi, propriile nevoi, limite și convingeri. Uneori ne înțelege, alteori ne contrazice, iar câteodată are nevoie să îl ascultăm noi, chiar dacă tocmai pregătisem o relatare foarte importantă despre ziua noastră.
Dacă ajungem să evaluăm relațiile după disponibilitatea și amabilitatea unui asistent digital, inconvenientele firești ale conviețuirii riscă să ni se pară defecte ale oamenilor. Or, o relație nu devine valoroasă fiindcă celălalt funcționează după preferințele noastre, ci și fiindcă învățăm să facem loc unei persoane diferite.
În termenii lui Adler, sentimentul comunitar ne cere să ieșim din certitudinea că lumea trebuie să se organizeze în jurul nostru și să facem loc și perspectivei celuilalt. Nu este o sarcină comodă, dar tocmai această întâlnire cu diferența dă consistență relațiilor umane.
Mai multă inteligență, dar a cui?
Cuvintele prin care numim tehnologia ne influențează așteptările. „Inteligență artificială” poate sugera unora ceva fals sau amenințător, iar altora o minte asemănătoare cu a noastră.
Pentru sistemele despre care discutăm este mai precis să spunem „modele lingvistice generative”: tehnologii antrenate pe volume mari de date, capabile să creeze răspunsuri noi și să rezolve numeroase probleme, dar și să greșească sau să construiască explicații convingătoare pornind de la premise false.
Există și o altă perspectivă, cu o istorie de mai multe decenii: inteligența augmentată, adică folosirea tehnologiei pentru extinderea capacităților omului. Dacă primesc în câteva minute informații și comparații pentru care altădată aș fi muncit ore întregi, îmi pot amplifica performanța, fără să fi devenit peste noapte mai inteligent. Important este că eu rămân cel care formulează scopul, verifică rezultatul și decide ce face cu el.
La un calcul, pot verifica cifrele; când întreb dacă cineva mă iubește, dacă am fost nedreptățit sau dacă ar trebui să rup o relație, lucrurile nu mai pot fi rezolvate la fel de simplu. Aici contează nu doar ce răspunde sistemul, ci și ce îi cerem, ce informații îi dăm și ce suntem dispuși să punem sub semnul întrebării.
Ne temem uneori că AI-ul ar putea dezvolta intenții ostile și îi atribuim, în imaginația noastră, ambiție, răzbunare sau dorință de putere, motivații pe care le cunoaștem foarte bine din comportamentul uman. Riscurile tehnologiei trebuie cercetate și controlate, dar un comportament neașteptat nu dovedește automat existența unei intenții omenești.
Proiectăm asupra tehnologiei inclusiv temerile noastre despre propria natură, singura care îl și face să funcționeze, cel puțin până acum.
Poate că înainte să ne întrebăm cât de umană va deveni inteligența artificială, ar merita să observăm cât de uman este deja felul în care o folosim. Intrăm în conversație cu nevoia de apartenență, cu dorința de a fi înțeleși, cu nesiguranțele și convingerile noastre. Instrumentul ne poate ajuta să ne lărgim perspectiva, dar și să ne susținem cu și mai multă siguranță ideile vechi.
Nu trebuie să renunțăm la aceste conversații, ci să nu confundăm fluența cu adevărul, disponibilitatea cu prietenia și confirmarea cu înțelegerea. Iar când încheiem o discuție cu AI-ul, am aflat într-adevăr ceva nou despre lumea în care trăim sau am devenit doar mai pricepuți în a ne da dreptate singuri?
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
