Poate ai fost singur câțiva ani, poate chiar mai mult, sau poate nu ai avut niciodată o relație suficient de lungă încât să ajungeți să locuiți împreună. Între timp, ți-ai organizat viața, ai obiceiurile, prietenii și preocupările tale și te descurci destul de bine. Poate că uneori ți-ai dorit pe cineva alături, dar nu ai stat cu viața în așteptare.
Și, la un moment dat, începi o relație. Trece perioada de început, în care aproape totul pare nou și interesant, începeți să vă cunoașteți mai bine, descoperiți și lucruri care nu vă plac neapărat unul la celălalt, dar, dincolo de ele, simțiți că există un potențial real de a construi ceva împreună. Poate petreceți tot mai mult timp împreună, vorbiți despre mutat sau chiar faceți pasul acesta. Numai că, pe măsură ce relația capătă consistență, descoperi că nu te simți întotdeauna atât de bine pe cât te-ai fi așteptat.
Uneori, îți lipsește libertatea de a decide singur ce faci cu timpul tău, alteori te deranjează că partenerul nu îți acordă suficientă atenție. Poate începi să faci compromisuri pe care nu ți le-a cerut nimeni sau să îți asumi responsabilități de care, după o vreme, te simți copleșit. Alteori te surprinzi reacționând exact cum îți promiseseși că nu o vei mai face într-o relație.
Și apare o întrebare destul de incomodă: dacă îmi doresc această relație și lucrurile merg bine, de ce îmi este uneori atât de greu să fiu aici?
Viața în care tu stabileai regulile
Când trăiești mult timp fără un partener stabil, ajungi să îți organizezi viața într-un mod care funcționează pentru tine. Îți faci programul, decizi cum îți petreci weekendurile, când ieși și când rămâi acasă, cu cine pleci în vacanță și cât timp acorzi diferitelor preocupări.
Nu înseamnă că trăiești izolat sau că nu ții cont de ceilalți. Poți avea prieteni apropiați, familie, responsabilități și o viață socială activă, dar este o diferență între a avea oameni importanți în viața ta și a împărți cu cineva organizarea de zi cu zi a acesteia.
Mai ales dacă locuiești singur, ajungi să ai propriile reguli, unele atât de bine încorporate în rutina zilnică încât nici nu le mai observi. Nu îți pui problema de ce ai ales să mănânci la o anumită oră, de ce vrei să citești în liniște seara sau de ce preferi să îți petreci duminica într-un anumit fel; pur și simplu, așa îți place și așa faci.
Apoi apare cineva care contează pentru tine și care, spre deosebire de un musafir, nu pleacă neapărat acasă după câteva ore. Are propriile preferințe, obiceiuri, prieteni, responsabilități și o istorie personală care nu începe în momentul în care v-ați cunoscut. Lucruri care înainte nu necesitau discuții devin subiecte de negociere, de la cât timp petreceți împreună până la cine lasă lumina aprinsă sau de ce trebuie discutat programul pentru weekend cu trei zile înainte.
Nu este neapărat ceva neplăcut, viața în doi poate aduce apropiere, siguranță, bucurie și experiențe pe care nu le-ai fi avut singur, dar asta nu înseamnă că adaptarea vine automat, odată cu dorința de a fi împreună. Uneori dificultatea nu este să accepți obiceiurile celuilalt, ci să te obișnuiești cu faptul că nu mai ești singurul care decide cum arată o parte importantă din propria viață.
Când nu mai ești centrul, dar vrei să rămâi important
Există însă și o altă schimbare, poate mai puțin evidentă decât împărțirea timpului sau a spațiului. Când ești singur, îți stabilești în mare măsură prioritățile, în timp ce într-o relație întâlnești un alt om care face același lucru, iar viața lui nu se reorganizează complet în jurul tău doar pentru că ați început să fiți împreună.
Poate că partenerul are o perioadă aglomerată la serviciu, își dorește să își vadă prietenii sau are responsabilități familiale pe care nu le poate lăsa deoparte, poate trecutul încă îi solicită atenția. Toate acestea pot fi firești, dar nu înseamnă că sunt întotdeauna ușor de acceptat. Uneori te simți dat la o parte, insuficient de important, poate chiar neglijat, și te întrebi de ce nu are mai mult timp pentru tine.
Și, dacă te uiți mai atent la propriile reacții, poți descoperi ceva interesant: atunci când partenerul își dorește să petreceți mai mult timp împreună, te poți simți limitat, dar când își face propriul program, te deranjează că nu te include. Îți dorești să îți păstrezi independența, însă independența celuilalt nu îți este întotdeauna la fel de confortabilă.
Desigur, există situații în care nemulțumirile sunt justificate, când partenerul este prea puțin disponibil sau nu acordă relației atenția necesară. Dar sunt și situații în care ne deranjează mai ales semnificația pe care o atribuim comportamentului său: o seară petrecută separat devine dovada că nu suntem doriți, iar o responsabilitate față de familie, semnul că nu suntem o prioritate.
Poate una dintre schimbările mai greu de acceptat este tocmai aceasta: să descoperi că poți fi foarte important pentru cineva fără să fii singurul lucru important din viața lui.
Când reapar comportamente de care credeai că ai scăpat
Să presupunem că ai avut cândva o relație în care te-ai străduit prea mult să mulțumești, ai evitat conflictele sau ți-ai asumat responsabilități care nu îți aparțineau. După încheierea ei, ai petrecut câțiva ani singur, ai început să ai mai multă grijă de tine, să îți recunoști nevoile și să te simți mai confortabil cu propriile decizii, poate chiar ai crezut că toate acele dificultăți au rămas în urmă.
Apoi începi o relație nouă și descoperi că te comporți din nou asemănător. Eviți să spui ce te deranjează, îți ajustezi programul după nevoile celuilalt, încerci să anticipezi ce l-ar putea nemulțumi sau preiei aproape automat responsabilitatea pentru relație.
Partenerul poate să nu îți ceară nimic din toate acestea și poate ar fi dispus să împartă altfel lucrurile, dacă ați vorbi despre ele, dar tu ai început deja să funcționezi după reguli pe care le cunoști de mult. Ajungi astfel să te simți constrâns, deși celălalt nu încearcă neapărat să te constrângă.
Din perspectiva psihologiei adleriene, putem privi aceste reacții și prin ceea ce numim stil de viață, adică felul în care ne-am construit, din experiențele personale, anumite convingeri despre noi și despre relațiile cu ceilalți. Poate credem că un partener bun trebuie să fie mereu disponibil, să nu supere, să aibă grijă de toate, sau, dimpotrivă, că orice compromis înseamnă să pierdem ceva din noi.
De multe ori nici nu formulăm conștient aceste reguli, doar ne comportăm potrivit lor. Anii în care am fost singuri ne pot fi adus liniște și autonomie, fără să schimbe însă felul în care reacționăm la apropiere. Și este posibil să nu avem niciun tipar vechi de repetat, ci pur și simplu să întâlnim pentru prima dată situații în care încă nu știm cum vrem să fim.
Și celălalt încearcă să își găsească locul
Numai că nu suntem singurii care trecem prin această adaptare. Și partenerul vine cu propriile obiceiuri, așteptări și experiențe, poate a fost la rândul lui singur mult timp sau poate a învățat în alte relații să se apropie, să se retragă ori să preia anumite roluri, iar acum caută să vadă ce funcționează.
Dificultățile voastre nici măcar nu trebuie să semene pentru a se influența reciproc. Unul are nevoie de o seară pentru sine, celălalt o interpretează ca pe o distanțare și caută mai multă apropiere; primul se simte presat și se retrage, iar al doilea vede în asta confirmarea că nu este suficient de important. Sau unul se ocupă de toate treburile casei, fără să spună că îl depășesc, iar celălalt se obișnuiește cu această împărțire, până când apar reproșuri pe care nu le anticipase.
Nu înseamnă că responsabilitatea este întotdeauna egală și nici că orice nemulțumire ascunde doar o neînțelegere. Dar, într-o relație în care există disponibilitate de ambele părți, merită să observăm nu doar ce face fiecare, ci și ce ajung să facă împreună, uneori fără să își dea seama.
O viață comună nu se construiește prin simplă adunare
Poate că, după mult timp petrecut singur, ne imaginăm că vom păstra viața pe care o aveam și îi vom adăuga un om cu care ne este bine. În realitate, când relația se stabilizează, apar experiențe noi, pentru care niciunul nu are neapărat un răspuns pregătit.
Nu este nevoie să renunțăm la ceea ce ne definește, după cum nici nu putem cere ca totul să rămână exact cum era. Putem descoperi că avem dreptul să cerem timp împreună fără să controlăm timpul celuilalt, să spunem nu fără să respingem persoana și să facem loc unor nevoi diferite fără să le considerăm, din start, o amenințare.
Psihoterapia poate fi utilă tocmai atunci când nu mai știm dacă disconfortul vine din ce se întâmplă între noi sau din rolurile și așteptările pe care le aducem în relație. Nu pentru a ne convinge să rămânem cu orice preț, ci pentru a ne înțelege mai bine alegerile, limitele și felul în care participăm la ceea ce construim.
Poate că, după ani în care ai știut destul de bine cum să fii singur, cea mai mare surpriză nu este să descoperi cine este celălalt, ci cine devii tu alături de el. Și, dacă amândoi treceți prin această descoperire, cum ați putea construi ceva comun fără ca vreunul să fie nevoit să se piardă pe sine?
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
