Uneori, dacă privești doi frați ajunși la maturitate, ai impresia că fiecare a învățat să fie exact ceea ce celălalt nu este. Unul își organizează viața cu grijă, își asumă responsabilități și se simte în siguranță când lucrurile sunt previzibile. Celălalt este spontan, sociabil, preferă să improvizeze și găsește întotdeauna ceva interesant de făcut. Unul se gândește la ce are de rezolvat mâine, celălalt la ce ar putea face împreună în seara asta.
Îi întâlnim și în alte variante. Unul este pasionat de studiu, celălalt de sport sau de activități practice. Unul caută experiențe noi, celălalt preferă să cântărească bine lucrurile înainte de a lua o decizie. Uneori, se înțeleg excelent și se completează, alteori se irită reciproc, iar fiecare consideră că tocmai felul celuilalt de a fi este problema. Părinții privesc diferențele cu surprindere. Au crescut în aceeași casă, au avut aceleași reguli și, cel puțin în intenția adulților, au primit aceeași educație. Cum au ajuns atât de diferiți?
Poate că întrebarea de la care merită să pornim este alta: cât de asemănătoare au fost, de fapt, experiențele lor de a crește în aceeași familie?
Locul în care te-ai născut și locul pe care ți l-ai construit
Alfred Adler a acordat o atenție deosebită relațiilor dintre frați și locului pe care fiecare copil îl ocupă în constelația familială. Familia reprezintă unul dintre primele medii sociale în care copilul descoperă cum funcționează relațiile, cum poate coopera, cum își poate găsi locul și prin ce anume se poate simți important pentru ceilalți.
De aici vine și interesul psihologiei adleriene pentru ordinea nașterii, dar lucrurile sunt mai nuanțate decât ideea populară potrivit căreia primul copil devine responsabil, al doilea competitiv, iar mezinul răsfățat.
Este important să diferențiem ordinea cronologică a nașterii de poziția psihologică. Prima este un fapt simplu: cine s-a născut primul, al doilea sau al treilea. Cea de-a doua privește felul în care fiecare copil își trăiește locul în familie și se raportează la ceilalți.
Primul născut nu devine obligatoriu organizat și ambițios, după cum cel mai mic nu este condamnat să fie dependent sau lipsit de disciplină. Putem întâlni familii în care fratele mai mic preia inițiativa și își asumă responsabilități, în timp ce fratele mai mare preferă spontaneitatea și evită să conducă.
Poziția psihologică se conturează în timp, din întâlnirea dintre particularitățile copilului, experiențele sale și atmosfera familială. Contează diferența de vârstă, relațiile cu părinții, schimbările prin care trece familia, dar și felul în care frații interacționează.
În psihologia adleriană, aceste experiențe contribuie la formarea logicii private, adică a modului personal în care individul ajunge să înțeleagă lumea, relațiile și propriile posibilități. Nu trebuie însă să ne imaginăm că un copil de trei ani își analizează poziția în familie și hotărăște cum ar trebui să fie pentru a se diferenția de fratele său.
La această vârstă, asemenea procese se desfășoară în mare parte implicit, prin experiențele cotidiene și reacțiile emoționale. Copilul descoperă treptat ce comportamente îi aduc apropiere, încurajare sau dificultăți, iar anumite modalități de a participa la viața familiei se consolidează fără să fie nevoie de un plan conștient.
Cum ajung doi frați să se definească unul în raport cu celălalt?
Să ne imaginăm doi frați apropiați ca vârstă. Primul este liniștit, perseverent, îi place să construiască și să petreacă mult timp concentrat asupra unei activități. Părinții îi apreciază răbdarea, iar el continuă să investească în lucrurile în care se simte competent.
Când apare al doilea copil, dinamica familiei se schimbă. Cel mic crește având alături un frate pe care îl observă, îl imită și cu care interacționează permanent.
Poate că este mai activ, preferă jocurile de mișcare și caută mai mult compania celorlalți. Părinții încep să vorbească despre „cel liniștit” și „cel energic”, iar fiecare primește tot mai multe ocazii să se manifeste în felul în care este deja cunoscut.
Pe măsură ce cresc, diferențele se pot accentua. Unul descoperă satisfacția de a termina un proiect dificil, celălalt se bucură de activitățile de grup și de situațiile în care trebuie să reacționeze repede. Fiecare își dezvoltă competențele, iar reușitele îl încurajează să continue.
Interesant este că procesul funcționează în ambele direcții. Nu doar fratele mai mic se dezvoltă în prezența celui mare, ci și primul își poate consolida anumite comportamente în relație cu cel de-al doilea.
Dacă unul este sociabil și atrage ușor atenția, celălalt poate investi mai mult în lucrurile pentru care primește deja apreciere. Uneori, diferențierea merge atât de departe încât pare o polarizare. Unul devine „cel responsabil”, celălalt „cel lipsit de griji”; unul este „cel bun la carte”, celălalt „cel practic”; unul caută siguranța, celălalt aventura.
Psihologia contemporană studiază asemenea procese și prin conceptul de diferențiere identitară între frați. Nu înseamnă că frații vor ajunge obligatoriu la personalități opuse, ci că relația dintre ei poate contribui la dezvoltarea unor identități distincte.
Și nu trebuie să existe rivalitate. Doi frați pot avea interese foarte diferite și o relație excelentă. Unul poate fi inventiv, celălalt atent la detalii, iar atunci când lucrează împreună, fiecare contribuie cu ceea ce știe mai bine.
Rivalitatea apare uneori când reușita unuia este trăită de celălalt ca o pierdere personală, când aprecierea pare limitată sau când fiecare simte că trebuie să demonstreze că este mai bun. În asemenea situații, diferențierea poate deveni și o modalitate de a evita comparația ori de a obține un loc distinct în familie.
Ce învață copiii despre valoarea lor din valorile părinților?
Să presupunem că unul dintre frați are rezultate școlare foarte bune, în timp ce celălalt este talentat la sport sau la activități practice.
Dacă părinții acordă o valoare foarte mare educației academice, primul va primi probabil mai multe confirmări că se află pe drumul potrivit. Celălalt poate fi apreciat pentru reușitele sale, dar poate auzi și că ar trebui să depună mai mult efort la școală sau să ia exemplul fratelui său.
Nu este nevoie ca părinții să îl prefere pe unul pentru ca diferențele să aibă efecte. Copiii sunt atenți la ceea ce adulții apreciază, la lucrurile care îi bucură și la modul în care reacționează când așteptările nu sunt îndeplinite.
Iar valorile declarate nu coincid întotdeauna cu cele transmise prin comportament. Un părinte poate spune că apreciază creativitatea la fel de mult ca disciplina, dar să reacționeze mai entuziast la o notă de zece decât la o reușită artistică. Poate afirma că ambii copii sunt capabili, dar să îi ceară mereu ajutorul doar celui considerat responsabil.
Treptat, fiecare copil poate învăța nu numai ce este apreciat în familie, ci și pentru ce anume este el apreciat.
Părinții nu construiesc însă singuri aceste poziții. Copiii au particularități temperamentale, trăiesc experiențe diferite și participă activ la relațiile familiale, dar modul în care adulții răspund diferențelor poate contribui fie la consolidarea unor roluri rigide, fie la dezvoltarea mai multor posibilități de exprimare.
Aici intervine un concept important în psihologia adleriană: încurajarea. Nu este vorba despre a-i spune copilului că este minunat la orice sau despre a evita să observi dificultățile. Încurajarea presupune să îi recunoști eforturile, progresul și contribuția, să îi oferi ocazia să încerce lucruri noi și să învețe din greșeli, fără să transforme fiecare rezultat într-un verdict asupra valorii sale.
Un copil care se simte acceptat și atunci când nu excelează are mai mult spațiu pentru explorare. Poate încerca inclusiv lucrurile la care fratele său se pricepe deja, fără să transforme această experiență într-o confruntare.
Când felul în care ne-am găsit locul începe să ne limiteze
Să îi lăsăm pe cei doi frați să crească. La maturitate, poate că unul este încă organizat și responsabil, iar celălalt rămâne spontan și sociabil, nu este nimic problematic în aceste diferențe. Fiecare și-a dezvoltat competențe care îi pot fi utile în viața personală, profesională și în relațiile cu ceilalți. Dificultățile apar atunci când o caracteristică devine o obligație sau când o preferință începe să fie tratată ca o limită de netrecut.
Cel care s-a considerat întotdeauna responsabil poate ajunge să simtă că trebuie să rezolve problemele tuturor. Îi este greu să ceară ajutor, să accepte o greșeală sau să lase lucrurile să se desfășoare fără intervenția lui. Fratele care a fost mereu cel spontan poate evita proiectele ce presupun perseverență și organizare.
Nu neapărat pentru că nu ar putea să le ducă la bun sfârșit, ci pentru că disciplina nu se potrivește cu imaginea pe care și-a construit-o despre sine. La fel, cel considerat curajos poate simți că nu are voie să arate teamă, iar cel prudent poate evita oportunități pe care și-ar dori să le exploreze.
Aici se află diferența dintre a avea anumite caracteristici și a considera că nu putem fi altfel. Nicio poziție psihologică din fratrie nu este, în mod fundamental, mai bună decât alta. Responsabilitatea nu este superioară spontaneității, după cum curajul nu este întotdeauna mai util decât prudența. Perseverența ne ajută să construim lucruri importante, iar flexibilitatea ne permite să ne adaptăm atunci când împrejurările se schimbă.
Contează ce facem cu aceste resurse, câtă libertate avem să le folosim și dacă putem dezvolta și alte modalități de a răspunde situațiilor din viața noastră. Cercetările contemporane nu susțin ideea că ordinea cronologică a nașterii ar determina trăsăturile generale de personalitate. Experiențele din fratrie nu explică întreaga noastră personalitate, dar felul în care ne-am raportat la frați și semnificațiile atribuite acestor relații pot contribui la înțelegerea stilului nostru de viață.
Ce putem folosi astăzi din ceea ce am devenit?
Când ajungem adulți, este posibil să nici nu ne mai amintim cum au apărut unele dintre convingerile despre noi. Spunem că nu avem răbdare, că nu suntem făcuți pentru anumite lucruri, că trebuie să fim întotdeauna responsabili sau că nu ne pricepem să lucrăm cu oamenii. Uneori sunt observații corecte, alteori sunt concluzii vechi, pe care nu le-am mai examinat demult.
În psihoterapia adleriană, explorarea constelației familiale ne poate ajuta să înțelegem cum ne-am construit poziția psihologică, ce am învățat despre noi în relație cu frații și cum au contribuit aceste experiențe la formarea stilului nostru de viață.
Nu căutăm să stabilim cine a fost copilul mai bun sau cine poartă responsabilitatea pentru dificultățile actuale, ne interesează felul în care persoana și-a înțeles experiențele, ce concluzii a formulat și cum continuă acestea să îi influențeze alegerile.
Psihoterapia poate ajuta la identificarea resurselor pe care le-am dezvoltat și la descoperirea modurilor în care le putem folosi astăzi. Cel care a învățat să fie responsabil poate păstra această capacitate, fără să preia toate sarcinile. Persoana spontană își poate folosi flexibilitatea și creativitatea, dezvoltând în același timp perseverența necesară unor proiecte pe termen lung. Cel prudent poate învăța să își asume riscuri calculate, iar cel curajos poate descoperi că uneori este util să se oprească și să analizeze.
Nu trebuie să ne schimbăm personalitatea și nici să devenim asemănători cu frații noștri. Putem înțelege mai bine ceea ce am construit, putem păstra ceea ce ne este util și putem încerca lucruri pe care, din diverse motive, nu ni le-am permis până acum. Poate că una dintre cele mai interesante descoperiri ale maturității este că nu mai trebuie să ne definim prin comparație cu ceilalți, nici măcar cu cei alături de care am crescut.
Pentru că locul pe care ni l-am găsit printre frați ne poate ajuta să înțelegem cine am devenit, dar nu trebuie să hotărască și cine mai putem deveni.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu
