În iulie 2025, Ilie Bolojan venea în Parlament să ne explice de ce trebuie să plătim taxe mai mari. Vorbea despre solidaritate și despre obligația Guvernului de a scurta perioada grea prin care urma să trecem. Nicușor Dan dădea și un orizont de timp. România avea un viitor „peste doi-trei ani, imediat ce vom trece peste perioada aceasta de corecție”.
La 1 august, TVA a crescut de la 19% la 21%, iar pentru cele mai multe alimente și pentru medicamentele de uz uman, de la 9% la 11%. Sacrificiul a avut o dată de început precisă. Am rămas în așteptarea momentului în care urma să trăim mai bine.
După care, Bolojan a tot ținut-o cu situația grea, nevoia de a reduce deficitul, a mai venit și Nazare cu agențiile de rating. Părea că reușim de fiecare dată să scăpăm la mustață, dar sacrificiile dădeau roade. La fel, a scăzut consumul, scade economia, poate în 2027 – 2028 o relansare. Părea că mai avem ceva de dus. Dar că suntem pe drum.
De vreo lună așa însă, o ducem din uimire în uimire. Chiar de la învestirea Guvernului Luca Niculescu, pe 20 octombrie, am început să vorbim de majorarea pensiilor (la început, „în limitele traiectoriei deficitului”), despre eliminarea unor contribuții și alte asemenea.
Apoi au început calculele pentru bugetul pe 2027. Pe 12 noiembrie, am aflat că ministerele și ceilalți ordonatori de credite ceruseră deja cu 69 de miliarde de lei mai mult decât tot bugetul pe 2026. Iar unele instituții nici nu terminaseră de trimis cifrele. Și fără să mai putem miza pe banii din PNRR.
Mai mult, la nici o lună distanță, majorarea pensiilor devenise o certitudine. Pe 16 noiembrie, întrebat dacă pensiile vor crește cu 7,3%, premierul a răspuns astfel. „Garantez că vor crește pensiile.” Procentul rămâne deschis. Pentru varianta de 7,3%, Ministerul Muncii estimează un necesar suplimentar de 9,6 miliarde de lei în 2027 (aproape două miliarde de euro anual).
Nici nu vreau să mă gândesc ce ar putea însemna asta în mai puțin de patru ani, având în vedere că din 2030 va începe să intre masiv la pensie generația „decrețeilor”. Ceea ce va pune o presiune uriașă asupra sistemului public de pensii în perioada 2030–2040.
Trei zile mai târziu, Sorin Grindeanu confirma că PSD discută și reducerea taxării salariilor mici. Varianta relatată pornește de la eliminarea impozitului pe venit la salariul minim și merge până la o reducere în trepte pentru salarii de până la 6.000 de lei brut.
Pe 20 noiembrie a venit și proiectul pentru comasarea voluntară a localităților. Guvernul propune să dea 4 miliarde de lei în doi ani (2027 și 2028) pentru investiții și pentru costurile unirii. Locuitorii ar plăti timp de cinci ani impozite la jumătate pentru locuințe și terenuri intravilane, iar bugetul de stat ar compensa primăriile. Până și campania de informare are o sumă propusă, 10 milioane de lei. Cât va economisi statul din comasări? La publicarea proiectului, Guvernul nu a prezentat niciun calcul.
Iar astea sunt doar câteva dintre măsurile preconizate pentru care, brusc, avem bani. Pare că am trecut peste noapte, ca într-un basm, dintr-un coșmar în care gâfâiam sub povara deficitului și a lipsei de bani într-un El Dorado alimentat cu abundență de Lampa lui Aladin.
Și, atunci, de ce să nu reducem TVA?
Când a urcat TVA de la 19% la 21%, Guvernul estima că aceste două puncte îi vor aduce 11,7 miliarde de lei în plus în 2026. Adică atât a strâns în plus din contribuția fiecăruia dintre noi. La orice produs sau serviciu pe care îl achiziționăm, contribuim la cheta pentru binele comun și speranța de mai bine în 2-3 ani.
Dar dacă acum avem bani, de ce să nu dăm înapoi la fiecare cât ne-a fost cerut să contribuim la sacrificiul comun, de care pare că nu mai e nevoie?
Să luăm cazul unor familii care își cheltuiesc tot venitul. Statistic vorbind, este varianta reprezentativă pentru majoritatea românilor. Din fiecare 100 de lei, presupunem că 50 merg pe cumpărături cu TVA de 21%, 40 pe cumpărături cu TVA de 11%, iar 10 pe plăți neafectate de reducere. Este un scenariu ilustrativ pentru gospodării fără chirie sau rată mare.
Un pensionar cu 2.700 de lei pe lună, pensia medie netă de asigurări sociale de stat din trimestrul al doilea, ar economisi 22 de lei lunar dacă TVA standard revine la 19%. Dacă și cota redusă coboară la 9%, economia ajunge la 42 de lei.
Doi pensionari cu 5.400 de lei împreună ar economisi 45 de lei lunar dacă scade doar cota standard. Cu ambele cote reduse cu două puncte, le-ar rămâne 84 de lei pe lună.
Doi tineri cu salarii de câte 4.000 de lei net ar economisi 66 de lei lunar la scăderea cotei standard și 124 de lei la scăderea ambelor cote. Am folosit un salariu sub medie. În iunie 2025, circa 58% dintre angajați câștigau sub 4.100 de lei net. Pentru un singur salariat cu salariul mediu net din septembrie 2026, de 5.717 lei, aceleași reduceri ar însemna 47, respectiv 88 de lei pe lună.
O familie cu doi școlari, aceleași două salarii și două alocații de câte 292 de lei are 8.584 de lei pe lună. Dacă scade doar TVA standard, ar economisi 71 de lei lunar, adică aproximativ 850 de lei pe an. Dacă scad ambele cote cu două puncte, i-ar rămâne 133 de lei lunar, aproape 1.600 de lei pe an.
Și dacă, de fapt, nu avem bani?
Dar, dacă El Dorado nu există și e doar iresponsabilitate politică? Aceeași care ne-a adus în situația de criză din urmă cu mai bine de un an?
Ce spun cifrele?
România a intrat într-o perioadă în care plătește tot mai scump dezechilibrele economice acumulate. Are un deficit bugetar estimat la 6% din PIB în 2026, aproape dublu față de pragul european de 3%, și se împrumută la cele mai mari dobânzi din Uniunea Europeană: 6,77% pe an pentru obligațiunile de stat pe zece ani, aproape dublu față de Germania (3,42%).
Numai dobânzile datoriei publice ar urma să coste statul 63,7 miliarde de lei în 2026, adică aproximativ 174 de milioane de lei pe zi. Este o factură aproape triplă față de cea din 2022, bani care nu merg spre școli, spitale sau investiții, ci reprezintă costul împrumuturilor deja contractate. Iar din cele 149 de miliarde de lei scadente în 2026, aproximativ 71 de miliarde provin din împrumuturi contractate doar în 2024 și 2025.
Datele privind cheltuielile arată și o vulnerabilitate structurală: în 2025, statul a cheltuit 808,7 miliarde de lei, deși a încasat doar 662,7 miliarde. Investițiile au reprezentat 138,2 miliarde de lei, mai mult de jumătate fiind asociate proiectelor cu finanțare europeană. Chiar dacă am exclude contabil toate investițiile, cheltuielile rămase ar depăși veniturile totale.
România nu se împrumută, așadar, doar pentru a se dezvolta, ci și pentru a susține un nivel al cheltuielilor pe care veniturile actuale nu îl pot acoperi. Iar o parte tot mai mare din resursele bugetare este absorbită de plata dobânzilor pentru datoriile din trecut.
Datoria publică a ajuns la 59,4% din PIB la jumătatea anului 2026 și, potrivit Comisiei Europene, ar urma să crească la 64,2% în 2028. Nu este cea mai mare datorie din UE, dar crește într-un moment în care economia României este estimată să se contracte cu 0,3%, în timp ce economia europeană crește cu 1,4%.
În plus, România are cea mai ridicată inflație din UE, de 7% în octombrie 2026, față de media europeană de 4%, ceea ce erodează puterea de cumpărare și menține presiunea asupra dobânzilor.
Iar statul dispune de resurse limitate: veniturile din taxe și contribuții reprezintă doar 29,3% din PIB, față de 40,7% media UE, România fiind penultima în clasamentul european.
La toate acestea se adaugă un deficit de cont curent estimat la 7% din PIB, care arată dependența economiei de finanțarea externă.
Riscul major nu este, deocamdată, o incapacitate iminentă de plată, ci intrarea într-un cerc vicios care poate duce inclusiv la o criză a datoriei publice.
Deficitele mari obligă statul să se împrumute permanent, datoriile generează dobânzi tot mai mari, iar plata acestora consumă resurse care ar putea fi folosite pentru investiții și servicii publice. România trebuie, în plus, să contracteze noi împrumuturi pentru a le rambursa pe cele ajunse la scadență. Dacă investitorii își pierd încrederea și nu mai sunt dispuși să finanțeze statul decât la costuri prohibitive, poate apărea riscul ca România să nu își mai poată onora la timp unele obligații de plată.
Avertismentul nu este pur teoretic. România se află deja la ultima treaptă a ratingului recomandat investițiilor, cu perspectivă negativă din partea celor trei mari agenții de rating. Fără reducerea consistentă a deficitului și relansarea creșterii economice, România riscă nu doar ani de stagnare, taxe mai mari și investiții insuficiente, ci și pierderea accesului la finanțare în condiții sustenabile.
Iar din 2030, intrarea treptată la pensie a generației decrețeilor va adăuga o presiune structurală suplimentară asupra bugetului public.
În acest context, majorarea cheltuielilor permanente ale statului, fără surse suplimentare de venit și fără reduceri cel puțin echivalente ale altor cheltuieli, înseamnă adâncirea deficitului și acumularea unor datorii tot mai costisitoare.
De exemplu, o majorare a pensiilor care ar costa bugetul încă 2 miliarde de euro anual ar trebui compensată prin economii sau venituri suplimentare de cel puțin aceeași valoare doar pentru a nu agrava deficitul existent. Iar pentru a reduce efectiv deficitul și povara datoriei, ajustarea bugetară ar trebui să fie și mai mare, într-o economie care crește prea lent pentru a susține asemenea cheltuieli din venituri suplimentare generate de creșterea economică.
Revenind la împărțirea poverii și a abundenței „să ajungă la toată lumea”. Putem înțelege un guvern care spune că încă nu-și permite să reducă TVA. Dar atunci, la fiecare promisiune nouă, să ne spună și de unde ia banii.
Când ne-a cerut să fim solidari, statul a spus exact cu cât crește taxa și de când. Să ne spună și când și cum o să scadă deficitul ca să putem vedea și pe bonul de cumpărături că am trecut de perioada grea. O metaforă pentru orice ne va aduce binele de după cei „doi, trei ani de corecție”. (S.D.S.)
