Israel este o țară atât de mică, puțin peste 9 milioane de oameni, așa că tragedia e foarte aproape. Facebook-ul meu este plin de fotografii ale celor morți, dispăruți și ale celor răpiți. Inima mea e bolnavă.
Am purtat o conversație scurtă și emoționantă cu Aylet Tsabari, scriitoarea israeliană care a dat voce evreilor mizrahi și care, acum, din casa ei din Tel Aviv, numără prietenii care au deja un mort printre cei uciși de teroriștii Hamas.
Ayelet Tsabari s-a născut în Israel, într-o familie de origine yemenită. După efectuarea stagiului militar obligatoriu în Israel, a plecat cu rucsacul în spate prin Europa, Asia și America de Nord. A regizat două filme documentare, unul dintre ele fiind premiat la Palm Spring International Short Film Festival. Este în prezent profesor de scriere creativă la Universitatea din Tel Aviv.
Arta de a-ți lua rămas-bun, cel de-al doilea și cel mai recent volum al său, tradus la Editura Humanitas, a primit Canadian Jewish Literary Award și a fost finalistă la The Vine Awards și la Hilary Weston Writers’ Trust Prize.
Despre a fi mizrahi în Israel: un drum de trei generații, care trece prin cântece yemenite, şi trauma Armatei am vorbit în interviul video de acum o vreme.
Aylet Tsabari, cum ai aflat ce se întâmplă?
Când sirenele au început să sune, nu am intrat în panică. Firește, mi-a fost teamă, dar știam că avem Iron Dome și un bunker chiar la subsolul clădirii.
Dar pe măsură ce timpul trecea, am început să aud, pe Facebook, despre ororile care se întâmplau. Crime absolut îngrozitoare împotriva umanității, pe care mintea nu le poate cuprinde și imagina.
Nu puteam să cred. Nu părea real. Încă nu pare.
Apoi am aflat despre un prieten al cărui fiu plecate la un festival de muzică a murit. Un alt prieten și-a pierdut mama, care a fost ucisă într-unul dintre kibuțuri, împreună cu îngrijitorul ei tailandez.
Israel este o țară atât de mică, puțin peste 9 milioane de oameni, așa că tragedia e foarte aproape. Facebook-ul meu este plin de fotografii ale celor morți, dispăruți și ale celor răpiți. Inima mea e bolnavă.
Cum a fost posibil, nu erau semne?
Este clar că Hamas a plănuit asta multă vreme. Guvernul israelian a eșuat, punând înainte propriile ambiții și poziții și pe coloniștii din Cisiordania.
A fost o neglijență colosală în multe feluri. Prim-ministrul Netanyahu trebuie să demisioneze.
E vremea pentru doliu, Aylet, atât de important în tradiția iudaică, pentru shiva, sau încă nu?
Primul lucru pe care îl avem de făcut e să aducem înapoi acasă ostaticii - copii, bebeluși, femei, persoane vârstnice, care sunt ținute în captivitate de Hamas.
Nimic nu e mai important ca asta.