La doar 18 ani, a intrat în serviciul militar obligatoriu în Israel, pentru 18 luni. O evreică mizrahi, de origine yemenită, pe care discriminarea, trauma Armatei și pierderea timpurie a tatălui a făcut-o să pribegească prin lume, până avea să înțeleagă că poate spune povestea propriilor rădăcini și că poate să și rămână, odată ce va fi devenit mamă. Astăzi trăiește în Tel Aviv, dar cărțile ei nu sunt traduse și în ebraică.
Generația mea are o dorință de a reînvia trecutul, de a ne întoarce la rădăcini, de a recupera ce am pierdut. Eu vorbesc araba la un nivel foarte rudimentar, nici măcar nu pot pretinde că m-aș descurca cu ea, și îmi pare rău de asta. Muzica yemenită, cu o tradiție atât de lungă, este ceva ce am descoperit în ultimii ani. Generația mea a fost lipsită de acele melodii cântate, de altminteri, de femei yemenite, mărturisește Aylet Tsabari, într-un dialog cu Spotmedia.ro.
Ayelet Tsabari s-a născut în Israel, într-o familie de origine yemenită. După efectuarea stagiului militar obligatoriu în Israel, a plecat cu rucsacul în spate prin Europa, Asia și America de Nord. În 1998 s-a stabilit în Vancouver, unde a studiat filmul și fotografia la Capilano University. A regizat două filme documentare, unul dintre ele fiind premiat la Palm Spring International Short Film Festival.
A început să scrie în limba engleză în 2006. Este în prezent profesor de scriere creativă la acestea din urmă două universități și la Universitatea din Tel Aviv.
Prima ei carte, The Best Place on Earth (Cel mai bun loc de pe pământ), a fost distinsă cu premiile Sami Rohr și Edward Lewis Wallant, ambele destinate scriitorilor de limbă ebraică. Arta de a-ți lua rămas-bun, cel de-al doilea și cel mai recent volum al său, a primit Canadian Jewish Literary Award și a fost finalistă la The Vine Awards și la Hilary Weston Writers’ Trust Prize. A fost numită cartea anului 2019 de Apple Books, Kirkus Reviews și CBC.
De regulă, ne așteptăm ca un scriitor să își scrie memoriile spre final, după ce își va fi scris, să spun așa, opera. Dumneavoastră scrieți acest volum de memorii la începutul carierei de scriitor. Aș vrea să ne oprim puțin aici. E un proces de vindecare, de catharsis, e o clarificare a identității? Ce înseamnă să îți scrii memoriile de la început?
Este adevărat că am început să scriu cartea la începutul carierei mele, asta pentru că este o carte alcătuită din multe povestiri, iar mie mi-a luat mult timp ca s-o scriu, aproape 12 ani. În perioada asta eu m-am maturizat, am mai publicat și alte cărți, am devenit mamă, multe s-au întâmplat în viața mea. Așa că în momentul când le-am adunat pe toate în carte, am avut un sentiment de împlinire. Că am ajuns undeva, nu la final, ce-i drept, slavă Domnului...
Nu am scris-o pentru a-mi vindeca vreo rană, eu cred în terapia prin scris, dar, ca scriitor, nu vreau să fac așa ceva. Vreau mai curând să fac ceva artistic, să transform experiența mea de viață în ceva frumos și cu valoarea artistică.
Surprinzător pentru mine a fost să constat că am căpătat vindecare scriind cartea, deși nu am intenționat asta. Am simțit că m-am eliberat de o povară, de lucruri care m-au bântuit înainte.
Tema mare a acestei cărți este tema identității, pe mai multe niveluri. Cum vă definiți identitatea, mai întâi? Cine sunteți? Și aveți diferite cărți de vizită, în funcție de cine vă întreabă?
Eu sunt foarte confortabilă cu ideea de a avea o identitate complexă, chiar multiplă. Nimeni nu este doar de un singur fel, iar eu accept asta fără probleme. Eu țin cursuri de scriere creativă și am un exercițiu pe care-l propun acolo, îi pun pe studenți să scrie o listă a lucrurilor care-i definesc, și de regulă rezultă liste destul de lungi.
Cred că e o caracteristică specifică celor care scriu memorii și non-ficțiune. Eu sunt scriitor, mamă, mizrahi, evreică, yemenită, canadiană, israeliană și așa mai departe.
Ideea e ca nu vei putea folosi toate aceste identități când scrii ceva, într-un eseu sau într-o anumită poveste eu voi fi o tânără din Israel care fumează, deși eu m-am lăsat de fumat cu ani în urmă. Dar si această tânără este parte a identității mele.
Este un mare avantaj să poți folosi identitățile tale multiple atunci când scrii diverse povești. Dar nu sunt cărți de identitate diferită, ci fațete ale identității tale, pe care le arăți în diverse momente.
Cred că nu mai sunt nici foarte preocupată de problema aceasta, în prezent, în sensul că am ajuns să accept că identitatea e ceva dinamic, cu multiple fețe. Și nu mă deranjează nici când oamenii aleg să mă vadă într-un fel sau altul, asta nu mai e problema mea, ci a lor, nu este ceva ce eu să vreau să controlez. În unele circumstanțe oamenii vor să fiu o scriitoare evreică, în altele e mai important ca să fiu o scriitoare araba, mizrahi. Pentru mine e la fel de bine, nu mă deranjează deloc. Ba mai mult, cred că de fapt îmi și place asta.
Sunteți evreică mizrahi, bunicii dumneavoastră au venit în Israel din Yemen. Faceți parte, așadar, din cea de-a treia generație. Ce s-a modificat, din acest punct de vedere al asumării genealogice, de-a lungul celor trei generații? Ce înseamna pentru bunicii, apoi pentru părinții dumneavoastră această identitate secundară, originea, și ce înseamnă pentru dumneavoastră?
Ce întrebare complexă. Multe s-au schimbat, clar. Eu despre asta scriu, chiar și acum, deci e un subiect care este viu în mintea mea.
Pentru bunicii mei, de fapt pentru bunica mea, pentru că pe ea am cunoscut-o mai bine, cred că ei erau mai întâi de toate evrei. Acei evrei care tânjeau de generații după Israel, există o tradiție de 500 de ani a scrierilor evreilor yemeniți, cum ar fi Shabazi, și peste tot apare această dorință arzătoare de a se întoarce în Țara Sfântă.
Atunci când au ajuns în Israel și au văzut că nu erau nici pe departe așa bineveniți cum se așteptau, nici măcar atunci nu cred că le-a dispărut această dragoste. Practic ei disociau foarte bine ținuturile sfinte, către care au aspirat atâta timp, de statul cu instituțiile sale. Pentru ei Israelul a fost acasă și așa a rămas. Așa că ei au fost mai presus de orice evrei.
Pentru mama și pentru cei din generația ei a fost mai important ca orice ca să se afirme ca israelieni, să se lepede de identitatea de diasporă. Așa s-a făcut ca, în toată perioada cât am crescut alături de mama mea, în casa noastră nu am auzit muzică yemenită. Eram israelieni și atât, nu mai voiam sa avem de a face cu nimic altceva.
Generația mea are o dorință de a reînvia trecutul, de a ne întoarce la rădăcini, de a recupera ce am pierdut. Nu sunt singura care simte asta, sunt destui de vârsta mea cei care credem că ne-a fost refuzat ceva până acum. Limba, mai întâi de toate. Eu vorbesc araba la un nivel foarte rudimentar, nici măcar nu pot pretinde că m-aș descurca cu ea, și îmi pare rău de asta. Muzica yemenită, cu o tradiție atât de lungă, este ceva ce am descoperit în ultimii ani. Generația mea a fost lipsită de acele melodii cântate, de altminteri, de femei yemenite.
Personal, eu simt că este foarte important pentru mine să mă întorc la acea parte a identității mele și să o revendic.
Cum arată astăzi narațiunea istorică oficială a Israelului? Se regăsesc mizrahii în ea? Spune această narațiune și povestea celor veniți din „Orient” și Africa?
Este mai bine decât în trecut? Da, clar lucrurile s-au ameliorat față de cum era pe vremea părinților mei.
Dar trebuie să ne uităm la numere, pentru un răspuns corect: doar 9% din personalul academic este de origine mizrahi, iar femeile mai puțin de jumătate din acest număr. Așa că nu e prea ușor, ca femeie mizrahi, să ai acces în lumea academică israeliană. Niciodată nu a fost un prim-ministru cu părinți de origine mizrahi sau vreun șef de stat major. Sunt multe locuri în care sperăm să vedem îmbunătățiri.
Un alt fapt interesant este să vezi cât de mulți oameni spun că lucrurile stau foarte bine și nu mai vor să vadă și să audă nimic. Ei spun, gata, peste tot oamenii sunt de origine mixtă, de ce să mai vorbim despre asta, dar totuși fac diferențe în funcție de cum arăți sau de ce nume de familie ai. În Israel e destul de clar, după cum sună numele tău, dacă ești din familie așkenazi sau mizrahi.
În ultimii ani s-au făcut experimente, oamenii au trimis exact aceleași CV-uri la angajatori, doar că au schimbat numele ca să vadă cine este chemat la interviu. Concluzia este că lucrurile nu s-au schimbat, discriminarea este încă ceva foarte real, oricât ar încerca unii să nege evidențele.
În concluzie, e încă de lucru pe partea asta. E mai bine ca în trecut, dar nu suntem încă unde ar trebui să fim, după părerea mea.
Vorbiți mult despre femei în cărțile pe care le scrieți, este această imagine a femeii „freha” care pare să vă urmărească. Cine este acea femeie?
Este un nume peiorativ dat femeilor, de origine nord-africană. Etimologia indică faptul că a fost un nume frumos, care însemna “fericire”, dar a ajuns să fie asociat cu tinerele femei mizrahi, care erau îmbrăcate într-un anume fel, sărăcăcios, care erau needucate, vulgare și așa mai departe. A ajuns să însemne “femeie ușoară”.
Din copilărie am fost obsedată să nu fac acele lucruri care să-i facă pe alții să mă confunde cu o asemenea femeie. Să nu port anumite haine, să nu folosesc rujul, să nu am bijuterii aurite. Am purtat toată viața doar argint. Am muncit mult să nu fiu așa ceva, așa că am fost ferită de a auzi acest apelativ.
În armată am ajuns să fiu confruntată cu oameni care îmi spuneau așa, care aveau prejudecăți din cauza felului în care arăt. Acolo, în armată, contează mult de ce origine ești.
Chiar și după serviciul militar am fost urmărită de această prejudecată și mult timp m-am gândit la ce efect a avut asupra mea.
Este încă un stereotip puternic în Israel?
Din nou, mulți vor zice că nu e așa, că nu e legat de originea etnică, ci mai curând de cum se comportă o femeie. Adică, spun ei, există de exemplu și rusoaice freha. Iar eu le răspund că simplu fapt că simt nevoia să folosească această expresie, să vorbească de o freha de origine rusă sau așkenazi, înseamnă că pentru ei freha e de fapt altceva. Este o dezbatere care nu se termină și apare din când în când.
Ați plecat de acasă după serviciul militar obligatoriu, de 18 luni, un alt prilej de simți ruptura sau mai degrabă conflictul dintre dumneavaostră și țară. Mulți tineri israelieni fac asta, pleacă prin lume imediat după acest serviciu militar. E si un sindrom post-traumatic aici?
Aș spune că da, e vorba despre serviciul militar și mulți trec prin experiențe mai dure decât a mea. Să ai 18 ani și să intri în serviciul militar e greu, am crezut că e iadul, dar sunt oameni care au trecut prin experiențe și mai rele, cum este aceea de a merge în Teritorii și de a face și vedea lucruri pe care niciun tânăr de 18 ani nu ar trebui să le facă și vadă. Sunt mulți oameni care au fost afectați într-un fel mult mai dramatic.
Recent chiar, pentru cartea nouă pe care o scriu, am pus această întrebare pe Facebook, despre deziluziile care li s-au întâmplat în timpul serviciului militar și poveștile primite sunt diverse, sunt multe feluri în care oamenii s-au simțit dezamăgiți și abandonați în armată. Armatei nu îi pasă de tine, ca persoană și ăsta e un lucru greu, cu care trebuie să te confrunți când ești tănăr și ai fost alintat acasă, ai fost copil, și dintr-o dată ajungi aici. Chiar și fără complicațiile pe care le are serviciul militar în Israel, Armata e un lucru dur pentru adolescenți.
A fost traumatizant pentru mine și mi-a luat mult timp să mă vindec, încă aveam lacrimi în ochi ani de zile după, când povesteam despre asta. Sunt atentă la cuvinte, pentru că știu că alții suferă real de sindromul post-traumatic, după Armată. Dar eu am simțit-o ca pe o traumă.
Starea de război, amenințarea, frica sunt teme care revin în poveștile dumneavoastră, dar și aici, în cartea de memorii. Ce înseamnă frica, cum acționează ea, cum îți modifică identitatea, relația cu țara?
Sunt multe de spus aici. Am înțeles, și e unul dintre lucrurile pe care le înțelegi atunci când pleci, că te străduiești să îți creezi o bulă în Israel. E singurul mod prin care poți să trăiești, să funcționezi. Mai ales atunci, când erau atentate teroriste mai des. Faci tot ce poți, ca să fie posibil să funcționezi și doar atunci când pleci începi să vezi asta.
Teama aceasta îi face pe oameni mai duri și asta câteodată e bine, altădată nu e un lucru bun. Îmi place la israelieni felul lor direct, dar uneori poate fi prea dur și de câte ori plec și mă întorc, îmi vine din ce în ce mai greu să funcționez în Israel.
Cred că unul dintre lucrurile pe care le-am înțeles într-un final e că felul meu de a-mi asuma riscuri în viață și tot timpul am trăit la limită, am făcut lucruri pe care sper ca fiica mea să nu le facă, era pentru că trebuie să îmi mențin sus intensitatea din viață, pentru că așa eram obișnuită. Ce s-a întâmplat mai târziu în viața mea a fost să accesez această parte din mine, care dorea să trăiască cu intensitate, prin scris. Am folosit această imagine și în cartea mea, când scrii, mergi pe o stâncă și în orice moment poți să cazi. Așa simt când scriu. Am avut o profesoară care îmi spunea: dacă simți frică atunci când scrii, e un semn bun. Și acum, simt această accelerare a riscurilor pe care o simțeam în tinerețe, dar acum o simt în fața biroului, când scriu. Și ce riscuri simt când scriu în a doua mea limbă!
Într-una dintre poovestirile scurte, unul dintre personaje spune că dacă plecarea ar putea să vindece trauma Ierusalimului ar fi simplu, toată lumea ar pleca și gata. De ce nu scrieți în limba maternă, ebraica?
Nu am vrut niciodată să scriu în engleză. Când am ajuns prima dată în Canada aveam 25 de ani și scriam deja de mulți ani, am început să scriu la 6 ani, am fost jurnalist. Iubeam ebraica, e limba maternă.
Identitatea mea de scriitor a suferit atunci când am ajuns în Canada. Am pierdut atunci acea parte din mine. Mai mult chiar, nu mai puteam să fiu nostimă, să filtrez, simțeam că am pierdut foarte mult atunci când am devenit un imigrant. Nu mă puteam certa cu iubitul meu într-un fel elocvent. A fost foarte greu și mi-a luat câțiva ani doar să îndrăznesc. Pentru scris a fost mai greu, pentru că nu doar că nu putea scrie în engleză, dar pierdeam și ebraica, pentru că trăiam în engleză. Eram între limbi și niciuna nu era aptă să facă ce voiam, era frustrant. Eram îngrozită.
Am ajuns acolo, în cele din urmă, după șapte ani și e greu să spun acum de ce. L-am întâlnit pe partenerul meu de acum, care mi-a cerut ca pentru prima noastră aniversare să îi scriu o poveste. Am fost supărată, dar am scris o poveste, era plină de clișee, dar actul de a face asta a eliberat ceva și m-a făcut să mă simt foarte nerăbdătoare. Îmi amintesc cum a fost să citesc prima dată în viață și să văd cum cuvintele formează o propoziție. Nu mă gândisem că pot avea aceeași experiență și am avut-o, scriind în engleză.
Apoi, e vorba despre libertate atunci când scrii într-o limbă pe care mama ta nu o va citi niciodată. Nu doar mama mea, ci ideea simplă că scrii aproape în anonimitate, aproape secret.
Și e o provocare să scrii într-o altă limbă, nu mă lasă să mă complac.
Mai e și un exerciți un de umilitate, să scrii într-o limbă care nu e cea maternă. Cred că asta m-a făcut un scriitor mai bun.
Tatăl dumneavostră a plecat primul, fără să-și fi luat rămas bun de la dumneavoatră. Erați un copil, aveați 10 ani. În viața dumneavostră ați vrut să fiți cea care pleacă, de acasă, dintr-o relație, ca să nu fiți cea care rămâne abandonată, care rămâne în urmă. Acum, după ce ați scris cartea de memorii, ați înțeles mai bine de ce voiați să fiți cea care pleacă? Care e cauza declanșatoare? E un mecanism de autoapărare?
Sigur că da și cred că scriind această carte de memorii am înțeles unele lucruri. Știam că am nevoie mereu să plec, știam asta despre mine. I-am spus „arta de a pleca”, pentru că perfectasem plecarea într-o artă, eram atât de bună la asta, știam cum să trăiesc cu foarte puține lucruri, în așa fel încât să pot împacheta rapid. Sigur, nu e o artă, de fapt e o fractură, dar am înțeles mai târziu de ce fac asta.
De asta cartea se termină acolo unde se termină, pentru că eu cred că a fi mamă este anti-plecarea.
Trebuie să rămâi.
Da, chiar trebuie să rămâi și asta a fost o realizare mare pentru mine. A fi mamă e unul dintre acele lucruri pe care nu le poți ști, până nu experimentezi asta. Emigrarea este tot un astfel de lucru.
Așa am înțeles că acum trebuie să rămân. Copiii nu vor să plece, ei vor să stea. Am făcut-o o dată, când ne-am mutat din Canada în Israel, dar acum e important să rămânem pentru ea.
Puteați spune povestea bunicii și a mamei, adică a propriilor rădăcini, povestind istoria sau, asa cum faceți, gătind mancarurile de acasă, rețete yemenite. Odată ce ați început să gătiți rețele mamei, v-ați poziționat în descendența ei și de acum încolo povestea ei pare a fi și povestea dumneavoastră. Mă înșel?
A fost un alt mod de a-mi pretinde identitatea și de a mă reconecta cu rădăcinile mele. Asta a fost în etape: a fost mâncarea, a fost cântatul, scrisul, găsirea unui mod de a spune poveștile. Și încă fac asta. Mai târziu mi-ar plăcea să învăț să dansez.
Mâncarea e mereu un mod de conectare. Ne conectează unul cu celălalt, ne conectează la trecut, la familie.
A fost și un mod de a face pace, într-un fel, cu mama mea. Împlinește 80 de ani anul acesta și zilele trecute m-a sunat să-mi ceară o rețetă pe care o uitase, pe care eu o aveam de la ea. Și am fost atât de fericită, că pot eu să îi dau ceva acum, pot să împărtășesc înapoi această rețetă cu ea.
O vedeți pe mama în fiica dumneavoastră? Și pe bunica?
Da, le văd. Cele mai multe fete seamănă cu tații, dar fiica mea este legată de mama și bunica mea, prin felul în care se comportă, mentalitatea ei: e ca mine, ca mama, ca bunica mea și iubesc asta.
Îi spuneți povești yemenite?
Da și îi plac. Într-o zi, când învățam cântece yemenite, a venit lângă mine și a început să cânte. Sigur, nu înțelegea ce cântă, dar a vrut să ia parte la asta și nu avea nicio idee că era o tradiție, că aceste cântece trec de la mamă la fiică. Partenerul meu a văzut-o și stătea în bucătărie, îi era teamă să se miște, pentru că era un moment așa de special, această continuitate generațională.
De obicei, clivajul care se vede din exteriorul Israelului este cel între arabi și evrei, cel legat de conflictul israelo-palestinian. Nu vorbiți despre el direct. Cum arata acest clivaj și cum se întâlnește el cu cel despre care povestiți, între mizrahi și in principal așkenazi?
Se întâlnesc într-un fel. Când mizrahii au venit, la întemeierea statului Israel, unul dintre motivele pentru care au fost discriminați e pentru că erau arabi, într-un fel. Și sunt lideri, intelectuali așkenazi care spuneau: Nu putem lăsa această țară să devină o națiune arabă, orientală, noi suntem europeni. Cred că e motivul pentru care mulți mizrahi și-au renegat aceste origini, pentru că ei voiau atât de mult să aparțină Israelului, voiau atât de mult să dovedească că, deși pot arăta ca dușmanul, nu sunt dușmani, sunt evrei.
Aveți dreptate, conflictul major în Israel e cel despre care vorbiți. Eu scriu despre viața mea și ce m-a afectat, dar cele două conflicte sunt legate. Cred că unul dintre cele mai bune lucruri care s-au întâmplat în ultimii ani e apariția unei stângi mizrahe. Mulți mizrahi sunt de dreapta, în Israel, și asta ține de ce spuneam, cum au venit aici și cum au încercat din răsputeri să își demonstreze apartenența. Mai mult, când au venit, guvernarea așkenazi era de stânga. Cred că e singurul loc din lume unde stânga e mai privilegiată. Există acum o ascensiune a stângii mizrahi și e un lucru pozitiv. Vedem mai multă cooperare între palestinieni și mizrahi.
Cartea de memorii nu e publicată în Israel. De ce? Vă e și teamă de reacțiile publice?
S-ar putea să mă răzgândesc, dar până una, alta, așa e mai sigur pentru mine. Etgar Keret a făcut același lucru, și-a scris memoriile în ebraică, dar sunt publicate doar în engleză, nu și în Israel. Așadar, există un precedent.
Lucrurile în Israel sunt complicate și se pare că, orice ai face, lucrurile pot fi percepute ca fiind politice. Am emoții mai ales acum, cu noua carte pe care o scriu.
Ce scrieți acum?
Scriu o carte a cărei acțiune are loc în anii 1990, în preajma asasinării lui Rabin, dar merge până în anii 1950, când marele val de yemeniți a venit în Israel, ce li s-a întâmplat în Israel, inclusiv chestiunea copiilor răpiți din taberele de tranziție. E un roman ambițios, de ficțiune, dar care pleacă de la evenimente reale. Asta fac și în povestirile mele, plec de la Israelul așa cum îl știu, dar în cele din urmă este vorba despre oameni și viețile lor.