Dosarele cu adevărat importante se rezolvă la Ankara, Moscova, Teheran; liderii occidentali plătesc prețul orbirii și aroganței, devenind irelevanți într-o regiune foarte importantă a lumii, afirmă istoricul Armand Goșu, într-un interviu în care analizează factorii care au dus la situația dramatică din Nagorno-Karabah, de unde armenii se evacuează în masă.
Istoricul Armand Goșu este specialist în spațiul ex-sovietic, autor al unor lucrări de referință despre Rusia și sistemul de putere al lui Putin. Predă din 2004 istoria politică a Rusiei și a URSS, istoria politicii externe și a diplomației sovietice, evoluții în fostul spațiu sovietic și introducere în istoria serviciilor secrete sovietice.
Domnule profesor Armand Goșu, războiul din Nagorno Karabah e deja istoric, se poartă de peste trei decenii. De ce acum această capitulare, ce a făcut diferența?
Patru ar fi factorii importanți:
- Dorința de revanșă a Azerbaidjanului, după dezastrul militar din războiul încheiat în 1994.
- Ostilitatea lui Vladimir Putin față de premierul Nikol Pașinian.
- Schimbarea percepției asupra Nagorno Karabah a opiniei publice din Armenia.
- Și contextul internațional de după 24 februarie 2022.
Aceștia cred că sunt factorii care au contat cel mai mult.
Dezvoltarea industriei energetice cu sprijinul capitalului occidental și exporturile impresionante de hidrocarburi au asigurat resursele financiare pentru construirea unor unități moderne, bine antrenate, capabile să mânuiască arme de noua generație, importate din Turcia și Israel care s-au dovedit superioare armatei armene la toate capitolele în războiul de 44 de zile din toamna 2020.
Și care explică de ce armenii au evitat recent orice incidente care să ofere cel mai mic pretext azerilor să declanșeze un război pe scară largă, care s-ar fi putut solda cu o înfrângere ce punea în discuție suveranitatea și integritatea teritorială a Armeniei.
În ce privește al doilea factor: Putin se teme de revoluțiile colorate, pe care le consideră opera serviciilor secrete occidentale, menite să-i răstoarne de la putere pe conducătorii legitimi și să instaureze în loc lideri pro-occidentali și anti-ruși.
Valul de proteste de la Erevan care l-au adus la conducere pe Pașinian a fost catalogat la Kremlin drept revoluție colorată, iar Putin cu greu și-a ascuns ostilitatea față de șeful guvernului armean. Urmărind evoluția evenimentelor este greu de imaginat că Ilhan Aliev n-ar fi complotat cu Putin împotriva Armeniei, încă din 2021.
Cel mai amenințător lucru pentru viitorul Armeniei este însă faptul că Putin susține revendicările teritoriale ale Azerbaidjanului față de coridorul Zangezur, din provincia sudică Syunik, care-l leagă de Nahicevan și de Turcia.
S-a văzut limpede acest lucru la sesiunea Uniunii Economice Euro-Asiatice de la Moscova, din mai 2023, la care au participat Aliev și Pașinian. Ocazie cu care președintele azer a declarat că a inițiat crearea „coridorului Zangezur”, proiect susținut de Putin. Spre nemulțumirea lui Pașinian, care și-a declarat pe loc uimirea față de poziția Rusiei care susține o revendicare teritorială împotriva Armeniei.
Evenimentele care au precedat atacul azer, începând cu blocada instituită în decembrie 2022 împotriva enclavei, dar și cele ulterioare capitulării Stepanakert-ului, atitudinea trupelor rusești de menținere a păcii care a favorizat incursiunea armatei azere, indică o coordonare între acțiunile ruse și cele azere.
Nici măcar uciderea a șase militari ruși din contingentul de menținere a păcii, de către soldați azeri, n-a reușit să strice armonia dintre Aliev și Putin. Dacă mai era nevoie de vreo confirmare, aceasta a venit în ultimele zile când cei mai importanți propagandiști ruși s-au năpustit asupra lui Pașinian, învinuindu-l de pierderea Karabahului și absolvind Rusia de orice responsabilitate, și cerând populației să iasă în stradă ca să răstoarne guvernul.
Al treilea factor mi-a devenit evident în momentul în care, în ciuda înfrângerii în războiul de 44 de zile, Pașinian a câștigat alegerile parlamentare. Or, asta arată că populația a obosit să tot fie manipulată cu sloganuri naționaliste privind pământul sfânt al Karabahului. Că au apărut noi generații de armeni care se uită mai puțin la trecut și care nu mai cred orbește în mitul Rusiei, ocrotitoarea creștinilor din Caucazul de Sud.
Asta i-a asigurat lui Pașinian un suport popular pe o platformă anti-rusească, ceea ce presupune începerea unui proces de reorientare a Armeniei către Occident. Cu puțini ani în urmă, acest lucru ar fi părut imposibil.
Dar și fără Pașinian – și acum ajung la cel de-al patrulea factor – noul context regional setat de apropierea dintre Putin și Erdogan, ar fi împins la o alianță de facto anti-armeană între Azerbaidjan, Turcia și Rusia.
Această reconfigurare a faliilor geopolitice în Caucazul de Sud este consecința colaborării tot mai strânse dintre Moscova și Ankara, după atentatul eșuat împotriva lui Erdogan (vara 2016). Deci cu câțiva ani înainte de venirea lui Pașinian la putere în Armenia.
În concluzie, războiul de 44 de zile din toamna 2020, care marchează revanșa azerilor pentru umilința din primul război, este urmarea „monstruoasei coaliții” dintre Rusia și Turcia care resetează triunghiul de forțe din regiune și nu rezultatul acțiunilor lui Pașinian.
Iar recuperarea Karabahului printr-un război de o zi este continuarea firească a consecințelor apropierii dintre Putin și Erdogan, și nu atât rezultatul războiului declanșat de Rusia împotriva Ucrainei. Recentul război, încheiat cu capitularea Stepanakert-ului, a fost un fel de restanță din toamna 2020, pe care doar încăpăținarea și eroismul populației armene din Karabah a amânat-o vreme de trei ani.
Ce rol are Moscova și, în context, războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina? Și ce rol are Turcia?
Cum vă spuneam, apropiindu-se de Ankara, Moscova a bătut palma și cu secondantul Turciei în Caucazul de Sud, cu Azerbaidjan. Există un preț pentru toate. Prețul pentru Moscova a fost destul de mare, chiar dacă altcineva, Armenia, l-a plătit în contul Rusiei.
Consecințele abandonării politicii tradiționale a Kremlinului în zona Caucazului vor fi dramatice și nu sunt convins că există la Moscova un consens la nivelul elitei în acest sens. Deci nu războiul Rusiei împotriva Ucrainei a jucat rolul de catalizator al reconfigurării Caucazului, ci „monstruoasa coaliție” dintre Turcia și Rusia.
Dacă vă amintiți, „monstruoasa coaliție” a fost denumită alianța dintre Rusia și Imperiul Otoman, încheiată în urma campaniei generalului Bonaparte în Egipt, care reprezenta o ruptură față de politica tradițională a Parisului de alianță cu Poarta otomană, politică ce data din prima jumătate a secolului al XVI-lea.
Războiul hibrid al lui Putin împotriva Occidentului l-a obligat pe acesta să-și caute aliați în tabăra inamicilor tradiționali, cum sunt China, Turcia, Iran. Firul roșu care-i unește pe toți aceștia este anti-occidentalismul agresiv, mai exact obsesia anti-americană.
În ce privește Turcia, aceasta nu și-a ascuns nici o clipă ostilitatea față de Armenia și faptul că este extrem de iritată de orice discuție pe tema genocidului împotriva armenilor săvârșit în Imperiul Otoman și refuză să-și asume orice responsabilitate pentru acesta, în calitate de stat succesor.
Vă reamintesc că între aprilie 1915 și iulie 1916, Poarta otomană a inițiat primul genocid din istorie, căruia i-a căzut victimă mai mult de jumătate din populația armeană din Imperiul Otoman. Pentru Ankara, victoria lui Aliev împotriva Armeniei are o semnificație mare în plan simbolic, este mult mai mult decât una militară.
Și deschide perspective geostrategice extrem de interesante pentru Turcia, crearea unui coridor terestru către litoralul Mării Caspice și Asia Centrală. Trebuie să mai rezolve problema coridorului Zangezur, din provincia Syunik, din sudul Armeniei, unde e frontiera cu Iranul, dar asta se poate face fie pe cale militară, printr-un nou război, fie prin presiuni diplomatice care să îngenuncheze Erevanul.
O Turcie activă în Asia Centrală, unde 4 din cele 5 foste republici sovietice sunt locuite de populații vorbitoare de limbi turcice, n-ar stârni prea mult entuziasm nici în Rusia, care consideră regiunea ca fiind zona ei de influență, și nici în China.
Deocamdată, SUA se opun activ acestui proiect, discutând cu toți actorii implicați. Anthony Blinkin a obținut de la Erdogan promisiunea că Azerbaidjan nu va mai face un alt război pentru coridonul Zangezur, iar drumul care să lege Nahicevan, deci și Turcia, de restul Azerbaidjanului ar putea să treacă și prin Iran.
Dar americanii au o istorie tristă a promisiunilor neonorate ale lui Aliev și Erdogan și chestiunile Karabah și Armenia. Așa că orice scenariu este posibil.
Un factor important a fost decizia Armeniei de a nu se mai implica. De ce? Care este poziția premierului armean față de Kremlin, s-a modificat în vreun fel în ultimul an?
Pentru că atitudinea populației s-a schimbat. Pentru că armenii au înțeles că Rusia nu-i mai susține și că fără ea nu pot apăra enclava separatistă Nagorno-Karabah.
Au văzut că nimeni nu e sensibil la argumentele lor de ordin istoric, cultural, antropologic, că e o problemă juridică, adică recunoașterea granițelor dintre fostele republici sovietice.
Tot ce a încercat Pașinian în acești ani în negocierile cu Baku a fost ca Aliev să accepte crearea unui mecanism internațional de monitorizare a respectării drepturilor omului pentru armenii din Karabah pentru ca viața și securitatea lor să nu fie amenințate.
Pașinian a eșuat și în asta. Aliev a promis că armenii care rămân devenind cetățeni azeri se vor bucura de drepturile și libertățile de care se bucură cetățenii azeri. De ce drepturi și libertăți se bucură azerii?
Azerbaidjan este un regim autoritar, cu toate trăsăturile unei dictaturi, opozanții politici și civici care n-au reușit să fugă în străinătate au fost aruncați în închisori, umiliți, schingiuiți, chiar uciși. Presa nu este liberă, totul este controlat de către puternicele servicii secrete. Regimul și-a înființat tot felul de false asociații și ONG-uri, în Azerbaidjan apărând și termenul GONGO, adică ONG-uri de stat, create de putere pentru scopuri de propagandă și manipulare a Occidentului.
În ultimii 30 de ani de la destrămarea URSS, chiar dacă cultura politică a celor două foste republici sovietice a fost similară, ele au evoluat foarte diferit. La Baku s-a instalat clanul Aliev, fondat de tatăl actualului președinte, fost general KGB și prim secretar al republicii sovietice azere. Nu există viață politică autentică, nici pluripartitism, nici presă liberă.
În comparație cu Azerbaidjan, Armenia – cu toate sincopele ei – este o democrație înfloritoare, în care serviciile secrete și instituțiile militarizate sunt sub controlul Parlamentului, cu presă liberă, cu partide politice adevărate.
În aceste condiții dramatice, când azerii sunt lipsiți de orice libertate și nu li se respectă drepturile elementare, ce speranțe să aibă armenii din Karabah?
Cum poate arăta viitorul lor în cadrul Azerbaidjanului, când autoritățile de la Baku repetă de câteva zile că drepturile și libertățile armenilor sunt o problemă internă a Azerbaidjanului, și că nici un stat străin nu are voie să intervină în problemele interne ale Azerbaidjanului. Parcă ați mai auzit aceste refren la Ceaușescu, nu?!
Armenia a fost înfrântă militar în războiul de 44 de zile, din toamna 2020. Din vara 2021, și-a retras toți soldații din Nagorno-Karabah, respectând acordul de pace mediat de Rusia. Pașinian a fost nevoit să recunoască public integritatea teritorială a Azerbaidjanului, ceea ce niciun lider de la Erevan n-a mai făcut.
Dacă trupele de menținere a păcii rusești și-ar fi făcut datoria și ar fi împiedicat instituirea blocadei enclavei separatiste, Pașinian ar fi avut timp să negocieze cu Aliev un acord care să garanteze viața și securitatea armenilor din Karabah.
Cum asta nu s-a întâmplat, iar principalul mesaj care vine din partea azerilor este că-și iau revanșa pentru umilințele de acum 30 de ani, populația armeană va părăsi în număr mare Karabahul pentru a-și salva viața. Acum 30 de ani, în Karabah locuiau 150.000 de armeni și circa 40.000 de azeri. Peste câțiva ani, acolo, s-ar putea să nu mai rămână niciun armean.
Cum vi se pare a fi fost și a fi acum politica Occidentului față de Armenia? Vorbeam cu un jurnalist din Stepanakert, care spunea că toată lumea – Azerbaidjan, Rusia, dar și Occidentul – ar prefera o situația înghețată, în care armenii să nu fie evacuați în masă.
Occidentul este interesat de hidrocarburile din Azerbaidjan, mai ales în contextul sancțiunilor îndreptate împotriva Rusiei menite să reducă dependența țărilor UE de petrolul și gazul rusesc.
Și UE și SUA se simt umilite de un Aliev care le-a promis că nu va rezolva problema Karabah pe calea armelor și nu s-a ținut de cuvânt. Oricât de neplăcută e situația pentru SUA și UE, pe care încearcă s-o mascheze cu telefoane și comunicate ferme, emisari sosiți în grabă la Erevan care fac poze pe fondul coloanei cu refugiați, cu promisiuni de ajutoare pentru refugiații din Karabah, mai ales că în curând începe frigul acolo, nici Washington și nici Bruxelles nu au instrumentele pentru a disciplina Azerbaidjanul.
E anunțată o conferință cu Macron, Scholtz și Michel pentru începutul lunii octombrie în Spania, la care să se întâlnească Aliev și Pașinian. Dar dosarele cu adevărat importante se rezolvă la Ankara, Moscova, Teheran. Liderii occidentali plătesc prețul orbirii și aroganței, devenind irelevanți într-o regiune foarte importantă a lumii.
Putem vorbi despre o repliere a Rusiei asupra conflictelor înghețate create după destrămarea URSS?
Da, slăbiciunile Rusiei vor fi tot mai vizibile, iar influența ei în multe zone va avea de suferit. În același timp, conflictele înghețate sunt foarte diferite între ele, ceea ce s-a întâmplat în Nagorno Karabah nu se va replica în Transnistria sau Osetia de Sud.