Există o variantă și mai terifiantă decât epurarea etnică în Nagorno Karabah: execuția în masă a oamenilor, care este foarte posibilă în acest moment.
Nu există alternativă la evacuarea în masă, oamenii sunt singuri și flămânzi și nici Rusia, nici Azerbaidjan nu vor permite evacuarea, iar Occidentul se arată, din nou, neputincios, este avertismentul dramatic al lui Gegham Bagdasaryan, Directorul Clubului de presă din Stepanakert, lansat într-un interviu pentru spotmedia.ro.
Cu toate că războiul din Nagorno-Karabah a trecut acum printr-o etapă violentă, se vorbește puțin despre el. Ce înseamnă această marginalizare a temei, e din cauza războiului mare, din Ucraina, care ne confiscă atenția sau e Nagorno-Karabah o miză mică? Care e, de fapt, miza acestui război?
Desigur, sunt diferite motivele. Dar aș dori să stiți, dumneavoastră și cititorii, următoarele lucruri. În cercurile jurnalistice și ale experților mass-media din Armenia, este general acceptat faptul că comunitatea jurnalistică internațională și-a trădat principiile, permițând nu numai blocada fizică, ci și informațională a Nagorno-Karabah. În acest sens, cazul recentului forum media din orașul Shusha din Nagorno- Karabah, aflat sub control azer din noiembrie 2020, este simptomatic.
Reprezentanții Federației Internaționale și Europene a Jurnaliștilor au vizitat în iunie acest oraș, aflat la câțiva kilometri de Stepanakert, capitala provinciei Nagorno-Karabah, aflată sub asediu, dar nu au îndrăznit să ceară președintelui Azerbaidjanului, care a participat la forum, să le ofere oportunitatea de a vizita Stepanakert și de a vedea realitatea cu propriii ochi.
Mai mult, în cele 10 luni de blocadă a Nagorno-Karabah, nici un jurnalist nu a vizitat provincia.
Acesta este un fapt rușinos pentru jurnalismul mondial.
Suntem într-un moment în care Azerbaidjanul pare a fi câștigat. A capitulat Erevanul sau a fost și un fel de înțelegere tacită cu Rusia? E un abandon?
Rădăcinile a ceea ce s-a întâmplat acum datează din 2013, când fostul președinte al Armeniei Serj Sargsyan a refuzat, în ultimul moment, să semneze Acordul de Asociere dintre Armenia și Uniunea Europeană, după care Armenia a aderat la Uniunea Economică Eurasiatică a Rusiei. Aceasta a fost ultima oportunitate de a diversifica nu numai politica externă a Armeniei, ci și economia și sistemul de securitate al acesteia.
Situația s-a înrăutățit după “Revoluția de catifea” din Armenia din 2018. Acele evenimente au alarmat regimurile autoritare din CSI, în primul rând Rusia. Era necesar să se demonstreze că o țară democratică nu are perspective, în această companie.
Așa că Rusia, alături de alte regimuri autoritare și folosind regimul autoritar din Azerbaidjan, a început să pedepsească armenii și, în același timp, să încerce să organizeze o lovitură de stat în Armenia democratică. Azerbaidjanul, în această situație, a fost un instrument în mâinile Rusiei împotriva Armeniei. Într-un fel, aceasta este o luptă între autoritarism și democrație.
Sper, cu adevărat, că autoritarismul nu va putea înfrânge complet democrația din regiune. Deși are și anumite „succese”, precum în Georgia vecină, a cărei conducere a urmat în ultimul timp, ca să spunem delicat, o politică stranie.
Care e cel mai prost scenariu pentru Nagorno-Karabah, pentru oamenii lui?
Un scenariu foarte rău pentru poporul Karabahului ar fi epurarea etnică în Republica Nagorno-Karabah. Există o variantă și mai terifiantă - execuția în masă a oamenilor, care este foarte posibilă în acest moment. Prin urmare, singura cale de ieșire din situație pare a fi evacuarea populației sub protecția comunității internaționale.
Ce ar trebuie să știe restul lumii și ce ar trebui să facă acum?
Că nu mai este posibil ca locuitorii din Republica Nagorno-Karabah să mai aibă o viață normală. Ei sunt amenințați cu distrugerea în masă. Peste tot sunt oameni flămânzi și disperați. Nu există alternativă la evacuare. Dar până și organizarea ei este o mare problemă.
Rușilor nu le convine să existe un exod în masă al oamenilor. Ei își doresc ca cea mai mare parte a populației să rămână pe loc, deoarece asta le permite să își justifice prezența ilegală. Contingentul rus de menținere a păcii este acolo doar pentru a proteja populația armeană. După exodul armenilor, nu va mai exista niciun motiv pentru prezența acestui contingent.
De asemenea, și Azerbaidjanul își dorește să nu plece toți armenii. Oficialii de la Baku încearcă să afișeze o „vitrină civilizată” și să demonstreze lumii existența toleranței în țară, înlăturând astfel toate urmele atrocităților lor trecute. Dar asta, se poate spune clar, este doar ceva de moment. La momentul potrivit și convenabil lor, Azerbaidjanul se va întoarce din nou la masacrul sângeros al oamenilor de acolo.
Poziția Occidentului colectiv este și ea una foarte interesantă. Occidentul nu este prea înclinat să susțină ideea evacuării armenilor din Nagorno-Karabah, deoarece va trebui să se împace cu o epurare etnică care are loc în plină zi, în fața ochilor săi și din cauza rușinoasei sale neputințe. Doar că alternativa la evacuare este exterminarea în masă a oamenilor.
Există vreo diferență pentru Occident între aceste două opțiuni? Răspunsul la această întrebare este de o importanță vitală pentru armenii din Nagorno-Karabah. Mergând cu prima variantă, cel puțin au șansa să rămână în viață.
Context
În data de 19 septembrie, Azerbaidjanul a lansat o acțiune militară în regiunea Nagorno-Karabah, un pas despre care Baku a spus că este necesar pentru a restabili ordinea constituțională și a alunga formațiunile militare armene. Un oficial armean separatist pentru drepturile omului din regiunea separatistă Nagorno-Karabah a declarat că 27 de persoane au fost ucise, dintre care un copil. Alte peste 200 au fost rănite, între care și 11 copii. Peste 7.000 de civili din 16 localităţi au fost evacuaţi.
Într-o declarație prin care și-a anunțat operațiunea, Ministerul Apărării din Azerbaidjan a vorbit despre intenția sa de a „dezarma și de a asigura retragerea formațiunilor forțelor armate ale Armeniei de pe teritoriile noastre, (și) de a neutraliza infrastructura militară a acestora”.
Acesta a precizat că vizează doar ținte militare legitime folosind „arme de înaltă precizie” și nu civili, ca parte a ceea ce a numit o campanie de „restabilire a ordinii constituționale a Republicii Azerbaidjan”.
Civilii au fost liberi să plece pe coridoare umanitare, a adăugat acesta, inclusiv unul către Armenia, al cărei prim-ministru, Paşinian, a declarat că oferta pare a fi o altă încercare a Baku de a-i determina pe etnicii armeni să părăsească Karabahul ca parte a unei campanii pe care a numit-o „epurare etnică”, o acuzație pe care Baku o neagă.
O zi mai târziu, etnicii armeni din regiune au acceptat o propunere a Rusiei de încetare a focului. Forţele separatiste armene din Karabah au declarat că Azerbaidjanul a străpuns liniile lor şi a ocupat mai multe vârfuri şi noduri rutiere strategice, în timp ce lumea a stat cu mâinile încrucişate, fără să facă nimic.
A fost o capitulare majoră în fața Azerbaidjanului. Armata provinciei va fi desființată, iar armamentul deja a început să fie predat azerilor.
Miza în regiune
Karabah este recunoscut la nivel internațional ca teritoriu azer, dar o parte din el este administrat de autoritățile separatiste de etnie armeană, care susțin că zona este patria lor ancestrală. De la căderea Uniunii Sovietice în 1991, a fost în centrul a două războaie, ultimul în 2020.
Premierul armean Nikol Paşinian a declarat recent că ţara sa a comis o eroare strategică încredinţându-şi securitatea exclusiv Moscovei. În timpul conflictului din toamna anului 2020 premierul Nikol Paşinian a cerut Moscovei ca Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) să intervină, forţele armene fiind depăşite de capabilităţile armatei azere, care beneficia de sprijinul Turciei.
Dar Kremlinul - care îl consideră pe Paşinian un politician pro-occidental, venit la putere în urma unei „revoluţii colorate" - a refuzat, motivând că regiunea Nagorno-Karabah nu este teritoriu al Armeniei, fapt recunoscut la nivel internaţional.
Războiul din 2020, soldat cu circa 6.500 de morţi, a fost oprit printr-un armistiţiu negociat de Rusia în faţa unei înfrângeri iminente a trupelor armene. Conform acordului mediat de Moscova, Armenia a fost nevoită să cedeze Azerbaidjanului o parte a provinciei Nagorno-Karabah şi teritoriile azere din jurul ei pe care le controla după un alt război, desfăşurat la începutul anilor '90.