Bucureștiul se consideră în siguranță câtă vreme există militari americani pe teritoriul țării.
În același timp, însă, vulnerabilitățile locale au fost scoase în evidență mai mult decât altădată, iar recunoștința față de aliatul strategic a trecut de la admirație la dispreț cu o ușurință suspectă.
Nu întotdeauna declarațiile s-au suprapus peste fapte, chiar dacă la vedere loialitatea și angajamentul României par fără cusur, de aceea, există destule emoții la București față de negocierile care încep săptămâna viitoare între Statele Unite și Rusia.
Lista cu pretențiile Moscovei din proiectul de tratat trimis Washingtonului poate afecta și România, dacă negocierile dintre cele două mari puteri ar înclina spre soluția propusă de Vladimir Putin.
Pe scurt, Kremlinul îi cere Occidentului, nu doar oprirea extinderii NATO spre Ucraina sau Georgia, ci și retragerea armelor sofisticate din proximitatea granițelor sale, plus interzicerea rachetelor cu rază medie în Europa.
Dacă tratativele propuse de Rusia nu ajung la un numitor comun satisfăcător, Kremlinul sugerează că va folosi forța armată și va înainta în Ucraina.
Înainte să-și fi exprimat aceste pretenții sub presiunea armelor, Vladimir Putin a vorbit despre sistemul defensiv de la Deveselu, care ar putea fi folosit ca armă împotriva Rusiei, fiindcă „doar 15 minute le-ar lua rachetelor să ajungă în Moscova”.
Niciun argument nu a putut convinge Kremlinul că scutul antirachetă e doar o umbrelă pentru apărarea Europei de Est de eventualele lovituri ale Iranului. Și pentru ca lucrurile să fie clare pentru oficialii români, ambasadorul rus la București a plasat România pe harta vecinătății Rusiei, arătând în acest fel că pretențiile Moscovei față de București ar putea crește.
Mesajul transmis de Valery Kuzmin cu ocazia Zilei Naționale a României nu a primit niciun un răspuns, chiar dacă a trecut dincolo de politețurile obișnuite: „Rusia este interesată să mențină relații pragmatice de bună vecinătate, reciproc avantajoase cu România”, dar și să păstreze „stabilitatea și securitatea în regiunea Mării Negre, bazându-se pe formatele regionale existente de consolidare a încrederii, testate cu succes”.
România și Rusia nu au de iure o graniță comună, dar de facto, odată cu anexarea Crimeii, Moscova a avansat mult în Marea Neagră și testează periodic limitele frontierei cu avioanele sale militare, care trec razant sau chiar încalcă spațiul aerian autohton.
Răspunsurile aliaților din NATO au fost de mai multe ori destul de dure. Episodul cel mai supărător pentru Vladimir Putin a avut loc în iunie anul trecut, când un distrugător britanic a navigat de-a lungul Crimeii, în apele teritoriale ale peninsulei, provocându-i pe ruși să deschidă focul.
A fost o declarație serioasă a nerecunoașterii Crimeii ca spațiu rusesc. Apoi, un bombardier american, proiectat ca purtător de arme nucleare, a zburat acum două luni la câțiva kilometri de frontiera rusă de la Marea Neagră.
Aliații României din NATO vor să-i demonstreze Rusiei că s-a întins mai mult decât e plapumă și că Marea Neagră nu mai poate fi un lac rusesc.
Totuși, Rusia nu dă semne că ar retroceda Crimeea și, cu cât Occidentul este mai prezent în zonă, cu atât Moscova e tentată să-și arate mușchii. În paralel, se ocupă cum poate mai bine de subminarea din interior a Ucrainei, a Georgiei și a celorlalte țări din regiune, poate, chiar și a României, atunci când Bucureștiul nu se destabilizează singur.
Creșterea prețului energiei produce deja nemulțumiri printre ucrainieni. Gazul rusesc e mult mai scump în Republica Moldova sau Ucraina, decât în statele Uniunii Europene, dar Moscova e gata să facă reduceri pe criterii politice.
Propaganda rusă, prețurile tot mai mari din cauza costurilor energetice, faptul că americanii au acceptat să negocieze cu rușii eventuale noi sfere de influență, toate pot eroda, pe termen mediu, încrederea ucrainienilor în Vest.
Vladimir Putin lucrează cu aceeași determinare în interiorul Ucrainei și în afara ei, pentru a se asigura că această țară va rămâne sub pulpana Rusiei.
Nici românilor nu le plac negocierile anunțate între Kremlin și Casa Albă, fiindcă ar putea să-i lase din nou într-o periferie în care Moscova ar fi mai activă decât Washingtonul sau Londra.
Oficialii de la București se declară optimiști, dar în spatele lor vulnerabilitățile țării se înmulțesc.
Granița estică a României e atât de permeabilă, încât avioanele care aduc țigări de contrabandă din Ucraina nici măcar nu sunt văzute pe radarele care ar trebui să indice orice mișcare a unui posibil inamic. Poate că aceste avioane care au trecut ilegal, în mod repetat frontiera, aruncând marfa în România, au fost ignorate cu bună știință.
Deși operațiunile de acest tip au fost descoperite în august, nu există un răspuns clar al autorităților, care să explice cum au fost posibile aceste zboruri.
Efectele nepăsării autohtone sunt importante: neaderarea țării la Spațiul Schengen are o explicație, devreme ce România nu-și poate supraveghea frontiera. În plus, din perspectiva apărării apare o vulnerabilitate imediată. Întâmplări succesive demonstrează că instituțiile sunt incapabile să protejeze țara, devreme ce orice avion străin poate trece granița de est a României fără a fi observat și oricine poate intra în clădirea Parlamentului fără a fi oprit: nu numai irlandezul turmentat, ci și orice protestatar antivaccin.
Și pentru ca dimensiunea insecurității să fie bine definită, vreme de patru ani, un grup bine organizat a furat motorină în valoare de 2 milioane de dolari de la baza americană de la Kogălniceanu. Aliatul strategic al României a fost păcălit sub nasul polițiștilor și al ofițerilor de contrainformații, dacă nu cumva cu voia lor.
Dacă în 2022 aceste vulnerabilități se extind și înalții demnitari români continuă să se amuze că militarii americani aflați aici să apere țara sunt trași pe sfoară cu tot disprețul de rigoare, atunci azimutul României se poate modifica.
Bucureștiul își modifică deja busola din nepăsare sau, poate, chiar cu bună știință, abandonându-și granițele, instituțiile de forță, justiția, marile planurile. Țara se abandonează singură sub privirile îngăduitoare ale liderilor săi, bazându-se pe norocul de a fi în NATO și mizând pe aliatul strategic, pe care, la o adică, e gata să-l tragă pe sfoară.
Sabina Fati