Aflu de la faimoasa Inteligență Artificială că, în lume, trăiesc astăzi peste 672.000 de centenari. Lider mondial al longevității este Japonia, cu peste 120.000 de centenari, urmată de SUA (cca 108.000) și China (țara cu cea mai numeroasă populație din lume, cu circa 39.000 centenari).
În coada clasamentului se află Bangldesh, Indonezia și Tanzania (cca. 1.000 centenari fiecare). În România, trăiesc acum circa 4.000 de centenari, din care 1.100 numai în București. Fără falsă modestie, îmi place să mă laud că, peste numai câteva luni, mă voi număra și eu printre aceștia. Am trecut demult de 99.
Vecinii, prietenii, rudele se uită la mine ca la o piesă din Muzeul de Antichități și-mi dau târcoale cu o întrebare, chinuitoare nu numai pentru ei, dar și pentru mine: cum de am ajuns aici? Ce am făcut eu în viață? Am fost vegetarian? Vegan? Am băut minimum 3 litri de apă pe zi? Am făcut sport? Am evitat zahărul, sarea și grăsimile? De la ce plăceri ale vieții m-am abținut?
Răspunsul meu la toate acestea este dezolant pentru majoritatea curioșilor: n-am făcut nimic. Pur și simplu, nu m-a preocupat problema longevității. Am trăit cum am vrut, am mâncat ce mi-a plăcut și cât mi-a plăcut, am băut idem. Dar, a propos, niciodată n-am băut atâta apă cât ne recomandă astăzi specialiștii, ca să fim sănătoși: trei litri pe zi.
Hai, că-i nostim! Nu-mi permit să intru în conflict cu lampadoforii unei științe admirabile precum medicina (de altfel, sub multe aspecte le sunt recunoscător medicilor pentru contribuția lor la longevitatea mea), dar chestia asta cu 3 litri de apă băuți zilnic a apărut din senin, acum câteva decenii. Până atunci, se știa de o zicală, conform căreia numai bețivii beau apă în neștire, de preferință lunea de dimineață, ca să se dreagă.
Este de necrezut că tămăduitorii de altădată, așii preparatelor naturiste, campionii miilor de fierturi tămăduitoare, nu aflaseră de miracolele unui aliment atât de banal precum apa chioară!
Îmi aduc aminte, când eram copil, doctorul de familie (cadrul nu era statuat ca astăzi, dar orice familie respectabilă avea înțelegere cu un medic la fel de respectabil, să viziteze pacientul acasă, atunci când era chemat), deci doctorul de familie – zic – îi recomanda mamei mele să-i dea „copilului ”apă numai dacă îi este sete. Dar și atunci, doar un pahar, maximum două. Nici vorbă de doi litri sau de trei, că se umflă.
Cum spuneam, chestia asta cu minimum doi-trei litri de apă pe zi a devenit modă acum câteva decenii, exact când a apărut și o altă modă, cea cu apa plată. N-aș vrea să supăr vreun specialist, nici să irit autoritățile sanitare sau să enervez pe vreun altcineva, dar în mintea mea de om naiv și total necunoscător în nobila practică a lui Hipocrat, parcă-mi vine să caut o legătură între specialiștii în apă de băut și antreprenorii care îmbuteliază apa plată, punând pe picioare una din cele mai strălucitoare afaceri din domeniul alimentar.
Nu că aș avea probe într-o asemenea idee năstrușnică, dar memoria îmi spune că, acum câteva decenii, sfatul era să bem lichide, nu neapărat apă. Cu timpul însă, specialiștii au pus punctul pe i, explicând că numai apa intră la socoteală, apa-apă, nu suc, nu ceai, nu lapte, numai apă. Se subînțelege plată, nu?
Dar să trecem peste istoria cu apa și să abordăm alta, cel puțin la fel de tulburătoare pentru un longeviv naiv ca mine. Mă refer la cunoscuta recomandare, plasată insistent și la orele de maximă audiență, pe micile ecrane: „Pentru o viață sănătoasă, limitați consumul de zahăr, sare și grăsimi”.
Nu zic că n-ar fi corect, dar amintirea mă duce iarăși la doctorul Urbanovici (așa îl chema pe medicul de familie din copilărie), care îi sfătuia pe părinți să nu facă economie la dulciuri și la grăsimi, căci de acolo vine energia, capabilă să susțină tonusul vital al copilului aflat în creștere. Logic, nu?
Urmare sfaturilor bazate pe logică ale bunului doctor din copilărie, mie nu mi-a lipsit în meniul micului dejun nici untul, nici dulceața, nici mierea și nici slăninuța afumată - o specialitate nerecomandată astăzi, dar foarte solicitată în trecut. Toate constituiau pentru mine deliciul suprem al satisfacţiei culinare.
Nu mă atrăgeau fierturile, supele, ciorbele, borșurile. Nu erau atracții pentru mine. Preferam jumările fierbinți, sărate, feliate și prăjite la tigaie.
N-aș vrea să i se pară cuiva aceste rânduri ca fiind un fel de frondă, o răzvrătire împotriva discipolilor lui Hipocrat, pe care îi respect și cărora, așa cum spuneam, le datorez în mare măsură sănătatea mea. Dar mi-a încolțit în minte gândul despre secretul longevității că nu s-ar ascunde în ce faci, ce mănânci și ce bei, ci mai degrabă într-o nevinovată zicală: ce ți-e scris, pe frunte ți-e pus.
Poate părea curios, dar intuiesc că zicala aduce vorba vag, dar pe înțelesul tuturor, despre o noțiune atât de complicată cum este codul genetic. Ăsta chiar că pe frunte ți-e pus.
Specialiștii spun că, deși codul genetic este universal (aceleași reguli se aplică la bacterii, ca și la mamifere, inclusiv oamenii), combinația specifică de gene din ADN-ul tău este unică. Din această combinație unică, rezultă toate detaliile evoluției individului, de la culoarea părului și a ochilor, la trăsăturile feței, aptitudini, inteligență, sănătate și toate celelalte. Inclusiv durata programată a vieții.
Ca urmare, se pare că viața unui viitor centenar ca mine nu a fost influențată într-atâta de ce am mâncat și am băut în anii antebelici, apoi în cei ai războiului, de seceta anilor 1946-1947, de foametea care a urmat, de ocupația sovietică, de cutremure, de pustiul rafturilor goale din magazinele comuniste, cât a fost determinată de factorul ADN, ceva complicat și greu de înțeles pentru un simplu homo sapiens ca mine.
Evident, nu toți mor de bătrânețe. Ne mai curmă viața și epidemiile, pandemiile, accidentele rutiere, războaiele, condițiile de trai, mizeria, promiscuitatea și încă multe altele. Dar, dacă unii ajung la vârste matusalemice, șansa lor mi se pare legată în primul rând de propriul program genetic, de ADN.
Dacă ADN-ul e bun, aproape nu mai contează ce mănânci, ce bei și cu ce te mai indeletnicești în restul timpului. Dacă nu, atunci consolează-te, căci, așa cum spuneam, ce ți-e scris, pe frunte ți-e pus.
Statistica spune că cea mai longevivă persoană din toate timpurile a fost o oarecare Jeanne Calment, din Franța. Ea a decedat la vârsta de 122 de ani și 164 de zile. A murit la 4 august 1997.
Tatăl ei, Nicolas Calment, a fost constructor de nave, iar mama, Marguerite Gilles, provenea dintr-o familie de morari. Fratele mai mare, François, a trăit 97 ani, iar mai mulți membri ai familiei au trăit și ei până la relativ adânci bătrânețe. Toți aveau la bază, din strămoși, aceeași genă sănătoasă.
Am fost curios să aflu câte ceva din traiul și cutumele Jeannei Clement. Aproape nimic din recomandările specialiștilor pentru o „viață sănătosă”: Wikipedia punctează că centenara mânca un kilogram de ciocolată pe săptămână, a băut în fiecare zi un pahar din tradiționalul vin franțuzesc și a fumat de la vârsta de 21 ani până la cea de 117 ani. Și nu s-a lăsat de fumat din alte motive decât acela că, scăzându-i vederea, nu mai reușea să-și aprindă țigara.
Japoneza Kane Tanaka, longeviva mondială nr. 2, care a trăit 119 ani și 107 zile, era de asemenea amatoare de ciocolată, nu consuma băuturi alcoolice, dar adora răcoritoarele energizante, atât de disprețuite astăzi de către apologeții vieții sănătoase.
În Lumea Nouă, recordul de longevitate l-a marcat americanca Sarah Knauss din SUA, (1880–1999), de asemenea amatoare de dulciuri, care, la întrebarea despre longevitatea ei, a răspuns cam așa: „singurul secret este acela de a fi activ și a nu te lăsa chinuit de întrebarea despre longevitate. Asta ori vine de la sine, ori nu vine deloc”.
Exemple sunt multe, dar șocant este numitorul lor comun: centenarilor le-a plăcut mai curând să facă ce le place, decât să se alinieze unor precepte stabilite de alții – chiar dacă aceștia sunt respectați ca specialiști. Părerea mea.
În ce mă privește, este drept că n-am fumat niciodată și nici cu alcoolul n-am exagerat. Dar asta nu pentru că aș fi încercat să mă aliniez la vreo recomandare. Pur și simplu, n-am fost atras de asemenea vicii. N-au fost opțiuni pentru mine.
Se pare însă că longevitatea este una și sănătatea e alta.
Cândva, nu prea departe în trecut, România ajunsese un fel de pol mondial al preocupărilor pentru longevitate. Era prin anul 1956, când doctorița româncă Ana Aslan prezenta rezultatele unor studii clinice la Congresul Therapiewoche din Karlsruhe și la Congresul European de Gerontologie din Basel.
Inițial, comunitatea medicală internațională s-a arătat sceptică față de „bombele” cu care se lăuda reprezentanta unei țări comuniste și n-a prea luat-o în seamă, însă rezultatele studiilor efectuate pe mii de pacienți au plasat curând România în topul unei științe care abia se născuse: geriatria.
Niciodată România n-a fost vizitată de atâtea personalități din elita culturală sau politică a lumii, precum atunci când personaje din toată lumea se internau în clinica doctoriței Ana Aslan, situată undeva pe la Otopeni.
A.I, pe care am consultat-o în această problemă, amintește de pacienți cu nume de înaltă rezonanță, care aterizaseră în România, pe pista Otopenilor: fostul președinte al SUA John F. Kennedy, fosta prima doamnă a SUA Jacqueline Kennedy (recăsătorită Onassis), generalul Charles de Gaulle, fost președinte al Franței, cineastul Charlie Chaplin, faimosul pictor Salvador Dalí, steaua cinematografiei alb/negru din secolul trecut Marlene Dietrich, Iosif Broz Tito fost Președinte al Iugoslaviei, Nikita Hrusciov fost lider sovietic, Indira Gandhi fost prim ministru al Indiei tot din secolul trecut sau armatorul grec Aristotel Onassis, unul din cei mai de seamă bogătași ai lumii din trecut și mulți, mulți alții.
Pentru statul comunist român, medicamentul Gerovital, brevetat de dr. Ana Aslan, a devenit o mină de aur, generând venituri masive în valută forte, provenite din turismul medical și din exportul brevetului, în peste 30 de țări.
Părea că s-a descoperit în România secretul longevității. Într-adevăr, pacienții de seamă ai Anei Aslan, cei care beneficiaseră de tratamentele prescrise de dânsa, își îmbunătățeau parametrii vitali, se dovedeau mai „puternici” și mai activi decât alții de aceeași vârstă, dar nu știu despre vreunul din ei să fi depășit sau măcar să fi atins bariera celor 100 ani, care te fac centenar.
Charlie Chaplin a murit la 88 ani, Salvador Dalí la 84 ani, Aristotel Onassis la 69 ani, Marlene Dietrich la 90 ani, Tito la 88 ani, iar Hrusciov la 77 de ani. (Nu intră la socoteală Indira Gandhi și nici pe președintele Kennedy, asasinați).
Recunosc că este o mare laudă pentru cei care au înbunătățit traiul atâtor pesonalități și poate le-au prelungit viața cu niște ani, dar enciclopediile arată că nici franțuzoaica Jeanne Calment, nici japoneza Kane Tanaka, nici alții ca ei, nu și-au datorat supraviețuirea cuiva care le-ar fi transmis secretele longevității.
Chiar și tratamentele celebrei Ana Aslan au înbunătățit viața multor bătrâni, le-au redat vigoarea, sănătatea, dar nu au creat centenari.
Însăși cunoscuta cercetătoare dn România, recunoscută pe plan mondial pentru meritele din domeniul geriatriei, n-a ajuns centenară. A murit la 20 mai 1988, la vârsta de 91 de ani, la Spitalul Elias din București, urmare unor complicații survenite după o operație de cancer de colon, afecțiune al cărui tratament chirurgical a dat greș. Chiar dacă operația reușea, cancerul e cancer. Nu iartă pe nimeni.
Doamna Aslan descoperise multe din secretele unei senectuți frumoase dar nu pe cele ale unei vieți lungi, care încă și azi se ascund nedescoperite de știința medicală.
În fața acestui adevăr, nu m-am lăsat și am apelat la tot ce este astăzi mai muc și sfârc: I.A. Și iată (pe scurt) cam ce răspuns am primit:
„Numitorul comun al longevivilor combină o moștenire genetică favorabilă cu un stil de viață echilibrat, dar pilonul principal recunoscut la nivel mondial este stăpânirea „Zonelor Albastre”. Cercetările realizate asupra regiunilor cu cei mai mulți centenari au demonstrat că longevitatea nu depinde doar de gene, ci și de un cumul de obiceiuri zilnice.
1.Alimentația moderată și predominant vegetală, astfel:
Regula de 80% (Hara Hachi Bu): Centenarii din Okinawa se opresc din mâncat atunci când stomacul lor este 80% plin, evitând supraalimentarea.
Dieta bazată pe plante: Alimentația lor constă în proporție de 95% din legume, fructe, cereale integrale și, în special, leguminoase (fasole, linte, mazăre). Carnea roșie este consumată rar.
2. Mișcarea naturală, continuă. Activitate fizică integrată: Longevivii nu merg la sală, ci trăiesc în medii care îi obligă să se miște constant. Aceștia grădinăresc, merg pe jos zilnic, urcă scări sau pante și fac menajul manual.
3. Conexiunea socială și spirituală. Majoritatea centenarilor aparțin unei comunități (adesea religioase sau spirituale) și pun un accent uriaș pe familie.
4. Încercarea de a înțelege sensul vieții și gestionarea stresului. Longevivii știu clar de ce se trezesc dimineața. Acest scop le oferă un motiv psihologic puternic pentru a trăi.
În ce mă privește, nu mă regăsesc printre vegetarieni, nu grădinăresc, am mers totdeauna mai mult cu mașina decât pe jos, iar dacă mă întrebați despre sensul vieții și gestionarea stresului, rămân debusolat și n-am altă explicație, decât tot vorba cea din bătrâni: ce ți-e scris, pe frunte ți-e pus.
Îmi cer scuze dacă o fi, cumva, altfel și nu m-am prins, în pofida vârstei.
SUA au distrus trei petroliere iraniene, după ce nave americane au fost atacate cu rachete
Refuz pentru Gică Hagi: Fotbalistul a anunțat că nu va juca pentru naționala României
A fost deschis încă un nod rutier pe A7. București - Bacău Nord se circulă integral pe autostradă (Video)
Scumpiri în lanț la carburanți. Benzina a ajuns la un nou nivel record, iar reducerea de acciză la motorină a dispărut
