Colegul nostru, Victor Pițigoi, împlinește astăzi 94 de ani. S-a născut la 1 mai 1927, pe vremea regelui Ferdinand, a trecut prin domnia regelui Carol al II-lea și a regelui Mihai, printr-un război, apoi prin regimurile Petru Groza, Gheorghe Ghorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu, prin două cutremure devastatoare, prin naționalizare și colectivizare.
De peste 10 ani s-a alăturat echipei noastre, mai întâi colaborator la Ziare.com și apoi la SpotMedia.ro, și scrie de câteva ori pe săptămână analize și opinii din toate domeniile, atent documentate, argumentate, puse în contextul vastei sale experiențe. Acordă atenție detaliilor, este informat la zi cu tot ceea ce se întâmplă, scrie cu forță și ia atitudine în fiecare dintre textele sale.
Cu numai câteva zile înainte de împlinirea vârstei de 94 de ani, Victor Pițigoi a fost de acord să ne împărtășească întâmplări, detalii din experiența sa și să ne povestească despre cum s-a schimbat lumea în ultimii 94 de ani.
⏯️ Mai jos vă prezentăm câteva extrase din dialogul pe care l-a avut cu Emilian Isăilă, pe care vă invităm să îl ascultați integral în format audio. ????
Mulțumim și la mulți ani buni, Victor Pițigoi! ????
Prin ce a trecut în viața sa
De-a lungul acestei vieți am văzut foarte multe lucruri și am învățat, știu că trebuie să trec peste ele. (…) La trei luni după ce m-am născut a murit Regele Ferdinand, a venit rege copilul Mihai. N-a fost o regență reușită și când încă nu mergeam la școală, a venit prințul Carol și l-a detronat pe fiul său Mihai. Pentru mine, copil fiind, a fost un șoc. Cum a putut un tată să-și detroneze fiul?
Au trecut anii și a venit asasinarea primului ministru din '34, asasinarea primului ministru din '39, abdicarea regelui Carol și instaurarea lui Antonescu la putere, un vid de putere de câteva zile când Antonescu nu reușea să își formeze guvernul, că îl refuzau toți. Până la urmă formarea unui guvern cu legionarii a fost cumplită pentru că legionarii mărșăluiau înarmați pe străzi și nu știai ce vor face cu armele. Și apoi evenimentul mare, rebeliunea din ianuarie 1941, când legionarii au încercat să îl răstoarne pe Antonescu, care s-a debarasat de legionari după ce a obținut acordul lui Hitler.
Deci legionarii au adus armament în Piața Victoriei să atace Președinția Consiliului de Miniștri. Sediul lor era într-un palat, palatul Sturza. Era un monument de arhitectură unic, foarte ciudat, stil baroc rococo. Singura construcție baroc rococo din București. Nu zic frumos, zic interesant. Era situat vis a vis de Guvern, undeva pe unde e stația de metrou acum, și acolo s-au baricadat legionarii. De acolo au început să tragă cu armament, la care Antonescu a dat dispoziție să se tragă cu tunul și au tras cu tunul în Palatul Sturza și l-au făcut praf. Asta m-a marcat puternic, așa, ca intelectual. Un palat distrus ca să se răfuiască două tabere. Legionarii au fost înfrânți și a rămas Antonescu. Cu acordul lui Hitler.
A venit războiul, au venit bombardamentele, a venit ocupația sovietică, plecarea trupelor sovietice, care am crezut că este un eveniment mare și că se va răsturna ceva, dar nu s-a răsturnat nimic.
A venit Ceaușescu, cu o relaxare puternică la început și pe urmă a venit cu regimul ăsta sălbatic al lui și ne-a înfometat pe toți. Și pe urmă nu mai spun, că știe toată lumea ce s-a întâmplat. Dar cred că nu s-a terminat încă.
Primele amintiri despre lume
Cele mai vechi amintiri despre lume le am de la vârsta de 3-4 ani când m-a impresionat șnurul de pe perete care făcea legătura de la întrerupător la lumina electrică, la bec, mi se părea extraordinar că învârți întrerupătorul și se aprinde lumina. Alte amintiri - când am vărsat o cratiță cu lapte fierbinte pe mine și am fost dus la spital să fiu tratat și când am văzut prima locomotivă și m-am speriat în așa hal încât m-au luat ai mei acasă și au pierdut trenul.
Primele amintiri din viața socială
Am avut un șoc, în familie s-a produs un șoc, eram în primele clase primare când a fost asasinat Primul Ministru al României, Gheorghe Duca, pe peronul gării Sinaia. Aveam vreo 7 ani, cred, 7 sau 8 ani, cam așa. Țin minte foarte bine agitația din familie, locuiam în Chișinău la ora aceea, în Chișinăul românesc, era Basarabia, și s-a produs un șoc puternic, se spunea că dacă a fost asasinat primul ministru s-ar putea rușii să ocupe Basarabia. În familie, ceea ce m-a șocat pe mine este că părinții au cumpărat imediat un sac cu făină și un sac cu zahăr. De ce? Dacă începe războiul va fi lipsă de alimente.
Am trăit după 5 ani, în 1939, un eveniment asemănător, când primul ministru Armand Călinescu a fost asasinat tot de legionari în București, în drum spre casă. Același șoc, dar cu efecte de cruzime mai greu de explicat. Regele Carol a dispus ca în fiecare capitală de județ să fie împușcați 3 legionari și în București 10, iar trupurile lor să stea 3 zile în piața publică din oraș. (…) Mi se pare o decizie crudă și barbară. Pentru că nu au fost împușcați trei vinovați. Și asta era o treabă în neregulă, au fost aleși la întâmplare trei legionari din cei urmăriți nu știu cum, luați, împușcați și puși în piața publică. Nu cu judecată, nu cu nimic, din ordinul regelui.
Despre regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu toate etapele - cooperativizare, epurare politică
Am să folosesc un singur cuvânt: tragedie. Totul a fost o tragedie. Nu a fost inversarea valorilor, a fost distrugerea valorilor. Pentru că inversarea valorilor înseamnă să plece unele și să apară altele. Nu. Valorile au fost distruse, în sensul că oamenii de valoare au fost duși unde știți și a apărut în locul lor nimeni. Asta a fost problema, o nouă generație intelectuală n-a mai apărut, cel puțin o lungă vreme. Și asta s-a întâmplat, s-a format un gol, un vid intelectual în țară.
Ce a caracterizat societatea acelor vremuri a fost teroarea, a fost teama, nu cumva vin și la mine să mă ia? Se știa că ei vin noaptea, deschid ușa, intră în casă și iau pe cutare și îl pun într-o mașină și pe urmă nu se mai știe nimic despre respectivul cutare. Nu se știa ce criterii au ei și fiecare își punea problema: nu cumva mă ia și pe mine? Nu eram dintr-o familie foarte înstărită dar eram familie totuși de intelectuali care știam să gândim și era teama, dom'ne, l-au luat pe cutare, colegul meu. De ce l-au luat pe ăla și ce se întâmplă dacă mă iau pe mine? De multe ori luau un singur om din familie și rămânea restul familiei pe drumuri.
Cariera, marcată de un ”dosar groaznic”
Eu am oscilat între o profesie și ceea ce se numește Le Violon d'Ingres, adică Vioara lui Ingres, o profesie de amator. Profesia mea era cea de inginer, profesia de amator era ziarul.
Student fiind, în anul trei, eu știam niște limbi străine și asta mă avantaja. M-a dibuit o organizație studențească, UNSR se numea, Organizația Studenților, era organizația studenților socialiști sau comuniști. Nu reușeau să comunice între ei pentru că nu cunoșteau limbile și mă găsiseră pe mine care știam franceza, germana și rusa. Rusa e limba mea maternă, mama e rusoaică. M-am angajat la România Liberă, traducător fiind și student în anul trei. Am fost remarcat și mi s-a propus să scriu și am început să scriu reportaj. Cu timpul, pentru că știam această limbă rusă, m-am format pe reportaj preluat din presa sovietică sau presa din RDG, Germania de atunci. Pentru că știam și germana.
Și făceam aceste reportaje, combinate, preluate din presa străină. Așa am evoluat până s-a înființat revista Urzica. La revista Urzica m-a luat Aurel Baranga, imediat ce s-a înființat Urzica a venit Baranga la mine la România Liberă. Baranga era colaborator la ziar și prieten cu redactorul șef, Nicolae Belu. A venit la mine Baranga. Și mi-a propus să facem împreună revista Urzica. Revista Urzica a fost înființată de el, de partid, dar i s-a dat lui sarcina, cu un caricaturist de mare talent Nell Cobar, binecunoscut pe vremea aceea, așa, și cu mine. Care pe urmă s-a extins nițel cu câțiva colaboratori de vârstă mea și de rangul meu, culeși de pe ici, de pe colo.
Am dat examenul de stat și a fost bine că l-am dat pentru că în '52 s-a făcut o verificare de cadre. La verificare s-a constatat o chestie la care nu m-am așteptat nici eu, aveam rude în străinătate. Aveam rude în străinătate unde nu trebuie, dar aveam și rudele din partea mamei, din Moscova. Mama fugise de la Moscova, familia a rămas acolo. Și s-a spus, dom'ne, cum mama a fugit și familia a rămas acolo. De ce a fugit? Și pe tema asta nu mi s-a desfăcut contractul de muncă, mi s-a cerut să găsesc un loc de muncă, să fiu transferat și așa am ajuns la Institutul de Petrol și Gaze.
N-am devenit membru de partid, n-aș vrea să vă spun că nu doream să fiu membru de partid, toți doreau. Nu puteam. Aveam rude în străinătate. Rudele astea care erau la început s-au înmulțit mult. Mi-a plecat un nepot, fiul surorii mele. A plecat scandalos din țară. Era o treabă notorie. Iar mai târziu a plecat fiica mea, care și acum e în străinătate. Mult mai tărziu.
Adaptarea la revoluția tehnologică
Scriu numai pe calculator, am probleme cu mâna dreapta. (…) Fiica mea cea mică a plecat împreună cu soțul ei, la muncă în Japonia, s-au dus să lucreze în Japonia, într-un anumit domeniu. Când s-au întors de acolo au venit cu un calculator. Am rămas fermecați de calculator și eu și soția. Eram ingineri, în anii '90 era treaba asta.
Rămași cam fără de lucru, ne-am gândit să găsim de lucru. Soția a descoperit că sunt foarte căutați contabilii. S-a înscris la niște cursuri de contabilitate, a scos de acolo o diplomă. S-a încris la cursuri de calculatoare și a învățat să lucreze pe calculator un program de contabilitate dar și word și excel și a venit pregătită în felul ăsta acasă. Treaba asta a durat mai puțin de un an.
Acasă am simțit nevoia să cumpărăm calculator, am cumpărat calculator și soția m-a învățat să lucrez pe el și mi-a plăcut foarte mult. Aveam un avantaj, știam să lucrez bine la mașina de scris, dinainte de 90, deci n-am avut probleme cu tastatura. Și așa am ajuns la calculator. Cu timpul, calculatorul pe care l-am avut s-a demodat, am luat altul, apoi altul și chiar ieri am vorbit cu consultantul meu de calculatoare să îmi cumpere un nou calculator, mai modern, mai rapid. M-am acomodat foarte bine. M-am acomodat bine însă e o treabă, sunt la o vârstă la care nu mai pot învăța lucruri, deci nu mai pot învăța tehnica de pe tabletă, de pe telefoanele mobile. Și pe calculator scriu exact ce am învățat înainte, nu mai învăț alte lucruri noi. E o problemă pentru mine să dau un print pe xls pentru că nu am mai dat și am uitat și nu mai știu să învăț.
Cum a făcut față pandemiei
Pandemia, din fericire, nu ne-a afectat încă pe mine și pe soție. Ne ferim, purtăm măști, ne distanțăm social, eu nu ies din casă decât foarte rar pentru că am niște probleme locomotorii, deci nu prea iau contact cu lumea exterioară. Cei care vin în casă sunt din familie, se spală pe mâini când intră în casă și așa mai departe și din fericire nu ne-am infectat. Eu însă mai zic o treabă - am probabil un organism sănătos, n-am prins nicio infecție din asta mare, nicio gripă, nici nimic în viață. M-am îmbolnăvit de diabet acum vreo 25 de ani și medicul mi-a făcut niște recomandări să nu răcesc, că răceala e dăunătoare. Am respectat și respect aceste recomandări și de 25 de ani n-am făcut guturai.
Sunt bucuros și să mă vaccinez, dar la vârsta asta mă deplasez greu la centrele astea. Dacă se vă face vaccinare la domiciliu sunt gata să mă vaccinez. Dacă nu, stau așa.
Ce l-a marcat cel mai mult
Pe mine personal m-au afectat, deși n-am fost rănit din fericire, cele două cutremure, '40 și '77, a fost înfiorător. În '40 ne-am trezit în toiul nopții și nu știam ce se va întâmpla în continuare, în '77 era seară și știți ce s-a întâmplat, nu vă repet.
Momentul care mi-a marcat viața a fost un bombardament din 44. În 44 Bucureștiul a fost evacuat. Familia mea s-a evacuat la Vălenii de Munte, asta e la 27 de km de Ploiești. Ploieștiul era bombardat, avioanele care bombardau Ploieștiul treceau pe deasupra capului nostru și descărcau bombele la Ploiești. Până la Ploiești, în drum spre Ploiești, se duceau lupte aeriene, aviația de vânătoare germană ataca bombardierele americane.
Bombardierele replicau cu armamentul pe care îl aveau. Gloanțele, munițiile, totul cădea jos, nu se știa unde, dar deodată auzeam că în curtea cuiva a căzut nu știu ce și ne era teamă că ne cade ceva în cap.
A fost o perioadă de teroare, în perioada asta s-a întâmplat deasupra Vălenilor de Munte, și când se întâmplă ceva deasupra ai impresia că se întâmplă deasupra propriului cap, s-au dus lupte cu un bombardier care a abandonat lupta și a aterizat în flăcări undeva, dar până să aterizeze și-a descărcat rezervoarele cu benzină ca să nu facă explozie și rezervoarele de benzină, șapte rezervoare, au căzut în curțile a șapte oameni, acolo la Vălenii de Munte.
Panica a fost uriașă pentru că am crezut că sunt bombe și panica a fost atât de mare că eu, copil fiind, am leșinat. Și nu s-a putut apela la niciun fel de medic pentru că nu exista medic, toți medicii erau pe front. Și din leșin m-a scos o moașă. Mama a găsit o moașă, care moașă mi-a dat și diagnosticul, mi-a spus că m-am speriat. Asta s-a întâmplat!
Care e soluția
Părerea mea e că nu vom face față acestor provocări dacă nu vor apărea niște personalități. Eu mă gândesc la trecut, vă spun niște nume acum: Brătianu, Maniu, Iorga, Magearu, Mihalache, Argetoianu, Octavian Goga, toți sunt niște nume cu rezonanță puternică. Ce vă spun Ludovic Orban, Dan Barna, Viorica Dăncilă, Gabriela Firea - vă spun ceva? Vedeți bulevardul Marcel Ciolacu în viitor? Stația de metrou Dan Barna?
Nu știu peste o sută de ani cum va fi. Pentru că i-am auzit vorbind pe Ciolacu și pe Barna, și am avut ocazia să îl aud vorbind pe Iorga, nu în direct, ci pe placă de patefon. Nu se compară. Nu, nu, nu suportă comparație. Vedeți, ați auzit în ce mod vorbește Ciolacu de președintele țării?
Ei, în acele timpuri, aceste personalități se respectau ele între ele și niciodată nu erau mai dure. Am auzit o singură vorbă mai dură din partea lui Iorga, dar era butadă, aproape literară. El era președinte de partid și ajunsese șef de guvern și vorbea de la Tribuna Parlamentului. Opozantul lui era un alt partid, al doctorului Lupu, care doctor Lupu începea să facă rumoare în timp ce vorbea Iorga. Asta îl deranja. Și atunci Iorga, la un moment dat, a spus ”pardon". Când a zis pardon s-a făcut liniște. Zice ”Pardon, că eu nu pot să vorbesc când urlă lupii”. Nu știu dacă gustați butada, dar mie mi-a plăcut, nu e de maniera Ciolacu. Limbajul politic din ziua de astăzi este mult mai brutal.
Aici puteți găsi toate articolele publicate de Victor Pițigoi pe spotmedia.ro.