Oman, statul din Golf care timp de decenii a fost unul dintre cele mai importante canale de comunicare dintre SUA și Iran, riscă să-și piardă rolul de mediator după ce administrația Trump a intrat în conflict cu sultanatul pe tema negocierilor cu Teheranul și a traficului prin Strâmtoarea Ormuz.
Amenințările președintelui american la adresa Omanului pun sub semnul întrebării o relație construită în zeci de ani, tocmai pe principiul care a făcut acest stat indispensabil la masa tratativelor: capacitatea de a vorbi cu toate părțile, inclusiv cu adversarii SUA, arată o amplă analiză The Atlantic.
Când Statele Unite căutau, în urmă cu mai bine de un deceniu, o modalitate de a discuta cu Iranul despre un acord nuclear, s-au îndreptat către Oman, cerându-i să facă ceea ce făcuse discret de ani de zile: să facă posibilă o conversație aparent imposibilă. Pentru că SUA și Iranul nu aveau relații diplomatice, americanii considerau că cea mai promițătoare cale diplomatică neoficială pentru a iniția un dialog trecea prin Muscat, capitala Omanului.
Iranul era sceptic, dar s-a arătat dispus să stea la masă cu oficialii americani, cu condiția respectării unui anumit protocol diplomatic. La cererea Teheranului, guvernul Omanului a găsit o încăpere cu mai multe uși, astfel încât oficialii americani și iranieni să nu fie văzuți intrând împreună. Oficialii omanezi s-au așezat la capul mesei, pentru a crea impresia că întâlnirea era mai mult decât o simplă discuție bilaterală.
Acea întâlnire a pus bazele a ceea ce avea să devină, în cele din urmă, acordul nuclear din 2015. „Fără Oman, nu sunt sigur că ar fi existat un acord nuclear cu Iranul”, a declarat Jake Sullivan, unul dintre principalii oficiali americani implicați în acele negocieri.
Astăzi, însă, acel acord e acum istorie. Președintele Trump l-a abandonat, apoi a intrat în război cu Iranul. Iar Omanul a privit cum și poziția sa privilegiată în relația cu Washingtonul s-a prăbușit.
La începutul acestei săptămâni, Trump a amenințat că va bombarda puternic Omanul dacă sultanatul nu face ceea ce cere America, adăugând un alt aliat de lungă durată pe lista țărilor pe care le-a amenințat cu atacul.
Situat în extremitatea sud-estică a Peninsulei Arabice, Omanul este adesea eclipsat de vecinii săi mai bogați și mai vizibili, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, precum și de vecinul său mai turbulent, Yemenul.
Cu toate acestea, timp de decenii, Omanul a avut o influență diplomatică mult mai mare decât ar sugera dimensiunea sa, devenind unul dintre cei mai utili interlocutori ai americanilor în Orientul Mijlociu, în parte pentru că a menținut relații cu guverne cu care Washingtonul adesea nu poate sau nu vrea să discute.
Acum însă Trump a acuzat sultanatul că îi subminează eforturile de a ajunge la un acord cu Iranul și de a pune capăt războiului.
Strâmtoarea Ormuz, esențială pentru conflictul cu Teheranul, se află și ea în centrul disputei dintre Trump și Oman.
Pe această rută maritimă erau transportate aproximativ o cincime din livrările mondiale de petrol și gaze naturale lichefiate înainte de începerea atacurilor americano-israeliene asupra Iranului și înainte ca Teheranul să închidă strâmtoarea traficului, prin atacuri cu drone, ambarcațiuni mici și mine.
Trump a răspuns prin instituirea unei blocade americane, care este în continuare în vigoare, deși termenul-limită pentru ca Washingtonul și Teheranul să ajungă la un acord interimar și să pregătească terenul pentru negocieri mai ample privind programul nuclear al Iranului a expirat la începutul acestei săptămâni, fără să existe vreun semn de progres.
Omanul și Iranul se află pe maluri opuse ale strâmtorii, iar apele lor teritoriale se întâlnesc în acest punct de trecere cu o lățime de 21 de mile (vreo 39 km).
Cele două țări au negociat în ultimele săptămâni pentru reluarea transportului comercial, care s-a redus la un nivel minim. Ambele au vehiculat ideea introducerii unei taxe pentru navele care tranzitează strâmtoarea, dar alte state din Golf s-au opus.
Trump a oscilat în privința acestei chestiuni, în timp ce secretarul de Stat Marco Rubio a repetat în mai multe rânduri că strâmtoarea trebuie să redevină o cale navigabilă deschisă și liberă.
Trump a promis că va declara strâmtoarea teritoriu american. Recent, el a afirmat că strâmtoarea a fost redeschisă și că minele și alte pericole au fost îndepărtate. Datele furnizate în continuare de platformele de monitorizare a transportului maritim arată însă că traficul este cu mult sub nivelul de dinaintea războiului.
Oficialii omanezi insistă că perceperea unei taxe pentru tranzit se încadrează în drepturile legale ale țării. Întrebat luni, în Biroul Oval, dacă și-a pierdut răbdarea cu Omanul, Trump le-a spus jurnaliștilor: „Nu, nu cred că s-au comportat foarte bine, dar ne-am ocupa foarte ușor de ei, la fel cum facem și cu alte lucruri.” Separat, secretarul Trezoreriei, Scott Bessent, a amenințat Omanul cu sancțiuni dacă facilitează perceperea unor taxe pentru navele care traversează strâmtoarea.
Furia președintelui creează o problemă neobișnuit de delicată
Un oficial american familiarizat cu discuțiile a spus pentru The Atlantic că administrația consideră modul în care Omanul gestionează negocierile drept „lipsit de onoare”, acuzând intermediarii omanezi că prezintă public situația ca și cum cele două părți s-ar apropia de un acord, în timp ce, în privat, transmit oficialilor americani propuneri pe care aceștia le consideră inacceptabile. Oficialul a acuzat, de asemenea, Omanul că transmite presei informații false, acuzație respinsă de oficialii omanezi.
Un lucru este însă clar: rolul pe care Omanul îl avea pentru SUA, acela de intermediar regional util, s-a încheiat – cel puțin atât timp cât Trump rămâne la Casa Albă.
Furia președintelui creează o problemă neobișnuit de delicată atât pentru SUA, cât și pentru Oman. Acesta din urmă nu este o țară neutră și îndepărtată care s-a trezit implicată într-o dispută americană. Timp de decenii, țara și-a cultivat în mod deliberat relația cu Washingtonul.
„Omanul a decis că importanța sa strategică constă în a fi nealiniat, în felul în care Elveția este nealiniată”, explică Jon Alterman, titularul catedrei pentru securitate globală și geostrategie la Center for Strategic and International Studies.
„Este un loc relativ mic și relativ sărac, înconjurat de giganți, iar Omanul a decis că se va face indispensabil pentru toată lumea – nu pentru că îi ajută pe toți, ci pentru că este un loc care poate păstra un secret și le permite oamenilor să se întâlnească discret și să rezolve conflicte.”
O istorie reciproc avantajoasă
Relațiile diplomatice moderne dintre Statele Unite și Oman datează din 1972, însă istoria lor merge mult mai departe. În 1833, administrația președintelui Andrew Jackson a semnat un Tratat de Prietenie și Comerț cu Omanul, pe atunci o importantă putere maritimă, în timp ce Washingtonul încerca să-și extindă legăturile comerciale în regiune și să-i protejeze pe comercianții americani care operau în Oceanul Indian. Un consulat american a funcționat la Muscat între 1880 și 1915.
În 1980, după Revoluția iraniană și invazia sovietică în Afganistan, Omanul a devenit primul stat din Golful Persic care a oferit oficial Statelor Unite acces la facilitățile sale militare.
Omanul nu găzduiește o mare bază americană permanentă precum baza aeriană Al Udeid, aflată în apropiere de Doha, capitala Qatarului. Washingtonul are însă acces la facilități militare și porturi omaneze.
În 2019, cele două țări au extins acest aranjament pentru a include Duqm și Salalah, două porturi importante de la Marea Arabiei, permițând navelor americane să opereze și să se aprovizioneze în afara Golfului înainte de a intra în Strâmtoarea Ormuz.
O neutralitate complicată
Omanul a petrecut, de asemenea, decenii construindu-și o politică externă menită să păstreze relațiile de-a lungul liniilor de falie ale regiunii.
Are relații bune cu Iranul, menține un parteneriat de securitate cu Statele Unite și a păstrat deschise canalele de comunicare cu rebelii houthi, miliție susținută de Iran în Yemen. De asemenea, a menținut contacte cu Israelul.
Această politică este adesea descrisă drept „neutralitate” omaneză, deși unii dintre vecinii regionali ai sultanatului consideră că aceasta favorizează Teheranul.
Uneori, fix această politică a pus Omanul în conflict cu celelalte state din Golf, în special cu Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, care consideră Iranul o amenințare majoră la adresa securității regionale.
Omanul a refuzat să se alăture intervenției conduse de Arabia Saudită în Yemen în 2015 și a rămas în afara blocadei regionale impuse Qatarului în 2017. A menținut, de asemenea, canale de comunicare cu rebelii houthi, împotriva cărora Arabia Saudită şi Emiratele au luptat mult timp.
„Definiția Omanului despre neutralitate e discutabilă”, spune un oficial saudit.
Omanul respinge ideea că legăturile sale cu Iranul, inclusiv relațiile economice și legăturile cu rebelii houthi, echivalează cu complicitatea. În schimb, sultanatul își prezintă relațiile drept unele de importanță economică și regională.
Omanul servește drept o veritabilă linie economică de aprovizionare și centru de reexport pentru Iran, preluând activități comerciale care treceau anterior prin Emiratele Arabe Unite. (EAU au anunțat în această săptămână că opresc toate schimburile comerciale și tranzacțiile financiare cu Teheranul.) Iranul, la rândul său, furnizează Omanului produse agricole și materiale grele.
Un diplomat omanez de rang înalt cu care a discutat The Atlantic a descris neutralitatea drept o necesitate practică pentru un stat mic, înconjurat de puteri mai mari. Potrivit oficialului, Omanul este criticat din toate părțile.
„Iranienii ne vor spune: Sunteți prea blânzi cu Occidentul, în timp ce guvernele occidentale acuză Omanul că este prea blând cu Iranul. Houthii ne vor spune că suntem prea drăguți cu saudiții, iar saudiții ne vor spune că suntem prea drăguți cu houthii. Asta vine la pachet cu poziția noastră."
De ce Omanul nu i se poate supune lui Trump
Însă independența Omanului – capacitatea sa de a vorbi cu toate părțile, chiar dacă acest lucru îi irită pe ceilalți – este tocmai ceea ce a făcut din acest stat un interlocutor util pentru administrațiile americane de-a lungul vremii.
Istoria Omanului ca intermediar este neobișnuit de îndelungată. Țara a contribuit la obținerea eliberării unor cetățeni americani reținuți în Iran. De asemenea, a facilitat contacte legate de Yemen.
Aici s-au pus bazele acordului nuclear cu Iranul din 2015.
În timpul administrației Biden, Muscat l-a găzduit pe emisarul special al SUA pentru Yemen, Tim Lenderking, și a intermediat primele sale contacte directe și schimburi de mesaje cu reprezentanții houthi.
„Omanul dorea pace în Yemen și era dispus să călătorească la Sanaa pentru a se întâlni cu houthi, pentru a transmite mesaje conducerii houthi și pentru a-și folosi influența acolo unde putea, astfel încât să ne ajute să obținem o pace durabilă”, relatează Lenderking.
În 2025, administrația Trump s-a întors din nou către Oman pentru a găzdui negocieri cu Iranul. Ulterior, Trump i-a mulțumit sultanului Haitham bin Tariq, liderul țării, pentru rolul jucat de Oman.
Pe lângă rolul de intermediar, Omanul oferă Washingtonului acces militar și un partener stabil în apropierea unuia dintre cele mai importante puncte de trecere maritime din lume; Omanul primește, în schimb, un partener puternic în materie de securitate, păstrându-și totodată libertatea de a-și întreține propriile relații. Însă acest compromis depinde de independența Omanului.
Tocmai acesta este motivul pentru care ruptura actuală este importantă. Dacă SUA vor ca Omanul să funcționeze ca intermediar, nu pot, în același timp, să-i ceară să adopte poziția preferată de Washington față de Iran. Tocmai calitatea care face Omanul util – capacitatea de a vorbi cu toată lumea – poate părea o formă de lipsă de loialitate.
Acest vechi paradox s-a transformat acum într-o criză. Omanul spune că încearcă să-și îndeplinească obligațiile în baza dreptului internațional și să mențină transportul comercial în mișcare, inclusiv prin apele sale teritoriale. Diplomatul omanez cu care a vorbit The Atlantic spune că juriștii țării consideră că taxele maritime pot fi legale în conformitate cu practica internațională și că Omanul nu intenționează să facă nimic ilegal.
Trump și negociatorii săi văd însă lucrurile diferit, în special în cazul în care orice acord ar putea oferi Iranului un control mai mare asupra transportului maritim sau ar legitima taxele iraniene într-un context pe care Teheranul l-ar putea prezenta drept o victorie asupra mult mai puternicului său adversar.
Și alte țări au intervenit pentru a juca roluri importante de mediere în acest conflict, până acum fără succes. Dar Omanul rămâne una dintre puținele uși disponibile negociatorilor americani.
Întrebarea dificilă este acum dacă amenințările lui Trump vor reuși, în cele din urmă, să închidă definitiv această ușă.
B.B.
