Dacă Donald Trump nu găsește o cale de ieșire din impasul în care se află în privința Iranului, istoria ar putea ajunge să considere decizia sa de a porni războiul drept una dintre erorile definitorii ale președinției sale.
Până acum, însă, el a evitat o posibilă greșeală cu consecințe dezastruoase: escaladarea masivă a conflictului dincolo de capacitatea sa de a-l controla, scrie CNN.
Istoria arată că președinții care intensifică războaiele în încercarea de a găsi o ieșire sau de a-și proteja propriul prestigiu ori reputația Statelor Unite ajung pe o pantă alunecoasă. În Vietnam, Irak și Afganistan, ei au făcut adesea acest lucru fără tragere de inimă, în conflicte care nu mai puteau fi câștigate.
Nu pentru prima dată, Trump se află la o răscruce cu trei direcții într-un război alimentat acum de refuzul Iranului de a se preda sau de a negocia serios.
- Dacă diplomația continuă să eșueze, este dispus să prelungească la nesfârșit campania, până acum neconcludentă, de lovituri aeriene, armistiții fragile și blocade maritime americane și iraniene, care continuă fără a pune capăt războiului?
- Sau intensifică ofensiva americană, depășindu-și propriile limite și atacând nu doar obiective militare, ci și infrastructură și bunuri civile iraniene — trecând Rubiconul prin folosirea trupelor terestre în operațiuni limitate?
- A treia opțiune ar fi extrem de dureroasă: să accepte că atât el, cât și Statele Unite, ar avea cel mai mult de câștigat dacă și-ar limita pierderile și s-ar retrage din conflict fără a-și fi atins principalele obiective.
Fiecare dintre aceste întrebări implică răspunsuri politice și strategice greu de acceptat, ceea ce explică de ce Trump rămâne blocat într-un război pe care nu își poate permite nici să-l câștige, nici să-l piardă. Este o măsură a dificultății în care se află SUA faptul că Pentagonul a solicitat unui grup de analiști militari idei noi despre cum ar putea pedepsi Iranul, potrivit unui reportaj exclusiv CNN.
Trump avertizează asupra unei „decapitări” a Iranului
Frustrarea lui Trump s-a revărsat luni pe platforma Truth Social, după ce Iranul i-a respins cea mai recentă inițiativă. În weekend, el suspendase loviturile devastatoare pe care le promisese, afirmând pentru a nu știu câta oară că un acord ar putea fi iminent.
„Conducerea iraniană este incredibil de duplicitară!”, a scris Trump, reluând în mod ironic una dintre acuzațiile pe care Republica Islamică, cunoscută pentru caracterul său represiv, le aduce diplomației sale coercitive. Până după-amiază, Trump revenise la amenințări. „Aceasta este ultima lor șansă de a semna un document bun”, a declarat el în Biroul Oval.
Însă avertismentul său că Iranul s-ar putea confrunta cu o „decapitare” ridică o întrebare firească: ce va face dacă Teheranul îl va ignora din nou?
Orice escaladare majoră din partea lui Trump ar reprezenta un pariu riscant, deoarece nu există niciun indiciu că Iranul poate fi bombardat până când va accepta să revină la masa negocierilor.
Cel mai probabil, Iranul ar răspunde atacurilor asupra podurilor, centralelor electrice și altor infrastructuri prin lovirea unor ținte similare de pe teritoriul aliaților Statelor Unite din Golf și prin amplificarea costurilor economice ale războiului. Liderii regionali par să fi ridicat tocmai această posibilitate în discuțiile cu Trump din weekend. „Eram pregătiți să acționăm. Și ei au sunat. În plus, au sunat Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Qatarul”, a spus Trump.
Teoretic, Trump ar putea folosi Marina SUA pentru a redeschide prin forță Strâmtoarea Ormuz. Însă acest lucru ar expune navele americane atacurilor cu rachete și drone. Operațiunile terestre împotriva terminalului petrolier de pe Insula Kharg sau pentru împingerea forțelor iraniene departe de strâmtoare s-ar putea transforma în confruntări sângeroase.
Ultimii 60 de ani arată că miza crește exponențial atunci când un război aerian se transformă într-un război terestru. Conflictul capătă o altă dimensiune pentru americanii de acasă. Costurile politice cresc pe măsură ce cresc pierderile de vieți omenești — un lucru pe care Trump nu și-l poate permite cu doar câteva săptămâni înaintea alegerilor de la jumătatea mandatului. Iar atunci când soldații mor în încercarea de a găsi o strategie de ieșire, sacrificiul lor poate, în mod paradoxal, prelungi războiul, deoarece nu poate părea că au murit în zadar.
Mulți președinți americani s-au confruntat cu momente de răscruce similare celui prin care trece acum Trump. Deși războaiele din Vietnam, Irak, Afganistan și conflictul lui Trump cu Iranul au început în moduri diferite, toate au ajuns să fie reduse la aceeași ecuație: un status quo nefavorabil, escaladare sau retragere.
Iar niciun președinte nu dorește să rămână în istorie drept cel care a pierdut un război.
Cum au alunecat LBJ și Bush pe aceeași pantă
În 1965, președintele Lyndon B. Johnson se confrunta cu dilema extinderii războiului din Vietnam, moștenit după asasinarea președintelui John F. Kennedy.
„Am început deja să-i bombardăm; am trecut de acel prag”, i-a spus LBJ secretarului Apărării, Robert McNamara, într-o remarcă ce amintește parțial de alegerea strategică a lui Trump. „Nu cred că există ceva mai rău decât să pierdem. Și nu văd nicio cale de a câștiga”, a adăugat Johnson.
Cu toate acestea, Johnson a ordonat Operațiunea Rolling Thunder, a intensificat bombardamentele asupra Vietnamului de Nord și a trimis zeci de mii de tineri americani în infern.
Ar fi trebuit să-l asculte pe subsecretarul de stat George Ball, care scria într-un memorandum fără dată că, odată ce SUA vor începe să sufere pierderi umane, vor intra într-un „proces aproape ireversibil” și vor suporta o „umilință națională” dacă se vor opri înainte de atingerea obiectivelor.
Ball, care a anticipat dezastrul, susținea că Statele Unite și-ar afecta mai grav poziția de lider mondial continuând războiul decât adoptând „un curs atent planificat către o soluție de compromis”.
Războiul a pus capăt speranțelor lui Johnson de a obține un al doilea mandat ales, iar Richard Nixon a moștenit conflictul după victoria din alegerile din 1968.
Mulți istorici susțin că Nixon și consilierul său pentru securitate națională, Henry Kissinger, ajunseseră deja la concluzia că victoria era imposibilă, dar au continuat războiul în speranța că vor crea condițiile unei retrageri ordonate — o încercare zadarnică de a consolida Vietnamul de Sud anticomunist și de a evita impresia unei înfrângeri americane.
„Dacă, atunci când situația devine critică, cea mai puternică națiune din lume, Statele Unite ale Americii, se comportă ca un uriaș neputincios și jalnic, forțele totalitarismului și anarhiei vor amenința națiunile și instituțiile libere din întreaga lume”, le-a spus Nixon americanilor la 30 aprilie 1970, explicând decizia de a extinde războiul în Cambodgia.
Peste 20.000 de americani aveau să moară în Vietnam în timpul președinției lui Nixon. Ultimii militari americani de luptă au părăsit țara în 1973, iar ultimul personal american a fost evacuat în timpul căderii Saigonului, în 1975, sub președintele Gerald Ford.
La mai bine de 30 de ani distanță, președintele George W. Bush a ținut propriul discurs către națiune în timp de război. El și-a asumat responsabilitatea pentru greșelile făcute, dar a avertizat în 2007 că „un eșec în Irak ar fi un dezastru pentru Statele Unite”.
Bush a anunțat trimiterea a mii de soldați suplimentari pentru a sprijini forțele irakiene în lupta împotriva insurgenților.
Istoria nu a dat încă un verdict definitiv asupra acelei strategii. Campania de contrainsurgență a avut succes în anumite zone. Totuși, întrebarea dacă pierderile americane au fost justificate rămâne una dureroasă, având în vedere că Statele Unite aveau să se retragă complet în cele din urmă.
Președintele Barack Obama a fost ales promițând să pună capăt războaielor nesfârșite ale Americii. Dar, la opt ani după atentatele din 11 septembrie, care împinseseră SUA în Afganistan, el a anunțat propria suplimentare a efectivelor militare pentru a opri avansul talibanilor și a distruge definitiv Al-Qaida.
Conștient de capcana escaladării în care căzuseră Johnson, Nixon și Bush, Obama a promis că va începe retragerea trupelor la mijlocul anului 2011. Criticii au susținut însă că existența unui termen-limită i-a încurajat pe adversarii Statelor Unite să aștepte pur și simplu retragerea americanilor.
Trump a ajuns la putere condamnând exact războiul pe care l-ar putea purta acum
Blocajele militare ale Americii din ultimele decenii au modelat criticile vehemente ale lui Trump, care l-au ajutat să câștige Casa Albă în 2016. Cu patru zile înainte de alegerea sa ca președinte, el denunța „războaiele care nu se mai termină niciodată, războaiele pe care nu le câștigăm niciodată”.
Totuși, în primul său mandat, Trump a ordonat la rândul său suplimentarea contingentului american din Afganistan, în încercarea de a pune capăt conflictului.
„Primul meu instinct era să ne retragem — și, de regulă, îmi place să-mi urmez instinctele”, declara el.
Mai puțin de trei ani mai târziu, l-a învinuit pe primul său secretar al Apărării, James Mattis, pentru acea decizie, spunând: „I-am dat mai mulți oameni pentru o perioadă scurtă și nu a funcționat.”
Astăzi, Trump se confruntă cu un alt moment de decizie solitară, pe care îl descria chiar el într-un discurs despre Afganistan, în 2017: „Toată viața am auzit că deciziile sunt cu totul diferite atunci când stai în Biroul Oval.”
Războiul cu Iranul nu este războiul lui Bush. Este războiul lui Trump.
Iar modul în care îl va gestiona îi va defini moștenirea politică și va influența destinul a nenumărate vieți, mult dincolo de zidurile Casei Albe.
Aceeași secetă extremă, răspunsuri diferite. Cum reduc Ungaria și România consumul de energie
Andrei Coubiș i-a impresionat pe englezi la debutul pentru Lincoln
Momentul în care două elicoptere se ciocnesc în timpul unei intervenții la un incendiu de vegetație din Grecia. Două persoane au murit (Video)
„Ultimul act” al lui Trump: Cum vrea să controleze Partidul Republican și după alegerile din toamnă
