CSAT a aprobat planul de înzestrare a Armatei între 2027 – 2036. România așteaptă decizia SUA în privința militarilor americani: îi va retrage pe toți sau va accepta oferta Bucureștiului?
Ambiția Armatei este definită, potrivit CSAT, de „necesitatea descurajării, combaterii și contracarării amenințărilor și provocărilor la adresa integrității teritoriale, a suveranității naționale” și gestionarea responsabilităților „apărării colective”.
Această ambiție a Armatei României nu este configurată nici matematic, nici geografic. Nu apare în comunicatul dat publicității în urma ședinței CSAT de ieri nici Rusia, nici Ucraina, probabil din precauție, pentru a nu supăra Washingtonul, într-o perioadă în care Bucureștiul așteaptă vești bune de dincolo de ocean.
Un instrument de negociere cu SUA?
De altfel, mai multe formulări din acest textul care explică ce s-a discutat și aprobat la masa Consiliului Suprem de Apărare a Țării sunt destinate în mod direct oficialilor americani:
(1) „Consolidarea posturii SUA în țara noastră” descrie astfel mai degrabă o cerere, decât o realitate. România încearcă în mai multe feluri să convingă Statele Unite să aducă mai mulți soldați americani la baza militară de la Mihail Kogălniceanu aflată pe malul Mării Negre, ca formulă de descurajare a Rusiei. Totul după ce Pentagonul a lansat la finele lunii iulie planul de revizuire a misiunii SUA în Europa. Pentru România nu e un context fericit, fiindcă acum un an, în octombrie, americanii au retras brigada rotațională și au redus efectivele militare de la 1700 la circa 1000 de soldați.
(2) Expresia referitoare la SUA ca „investiție strategică în securitatea României” este cu bătaie spre Washington și folosește logica tranzacțională a administrației Trump, în care prezența americană trebuie să se justifice prin ceea ce oferă gazda.
(3) „Elementele specifice ale sprijinului națiunii gazdă (Host Nation Support) oferit de România” e „adaptat cerințelor operaționale și logistice ale forțelor americane” și în perioada „imediat următoare” vor fi luate „decizii concrete”, ceea ce înseamnă că Bucureștiul pregătește o ofertă care să conțină date clare despre infrastructură, costuri de staționare, eventual extinderea bazei de la Kogălniceanu, plus alte elemente tehnice pe care oficialii români să le pună pe masa Washingtonului înainte de aplicarea planului de revizuire gândit de Pentagon. Nu e clar încă de câți bani e nevoie, de unde vor fi luați și când ar trebui alocați.
În orice caz, ar putea fi continuarea directă a demersurilor făcute la Washington în urmă cu aproape o lună de consilierul prezidențial Marius Lazurca și șeful Statului Major, generalul Gheorghiță Vlad. În același timp, e posibil ca o mână de ajutor să fie dată pentru România și de republicanul Mike Rogers, șeful Comisiei pentru Forțele Armate din Congres, care a vizitat săptămâna trecută baza militară de la Kogălniceanu. Această comisie redactează National Defence Authorization Act, adică legea prin care se autorizează bugetul și politica Pentagonului. Congresman-ul Rogers s-a opus vehement reducerii trupelor din Europa, iar președintele Nicușor Dan, care a mâncat cu el la popota militară, speră la un sprijin concret din partea lui.
Comunicatul de presă care lămurește ce s-a întâmplat ieri la CSAT e, de fapt, un text de negociere care folosește două fronturi simultan, cu Pentagonul pentru trupe, cu guvernul ca instituție, indiferent cine va fi prim-ministru, pentru un buget multianual de investiții necesar Armatei până în 2044, dar care tace strategic despre tot ceea ce ar putea complica lucrurile, inclusiv Moldova, Ucraina și Rusia.
Industria de Apărare și slăbiciunile ei
Textul președinției vorbește despre „oportunitate”, despre „atragerea de tehnologii și know-how”, despre „colaborarea cu companii consacrate”, admițând că industria autohtonă nu poate produce singură sistemele de înaltă performanță de care are nevoie. Documentul SAFE aprobat de CSAT ieri girează din punct de vedere politic redistribuirea banilor europeni din programul Security Action for Europe (SAFE) care nu au apucat să fie contractați la timp.
România primește 16,68 de miliarde de euro: guvernul a decis că 4,2 miliarde să fie alocate pentru infrastructura duală (capetele autostrăzii A7 care face legătura cu M19 din Ucraina și ale A8, Iași-Târgu Mureș), iar 12,48 de miliarde de euro sunt destinate echipamentelor militare. Circa 5 miliarde de euro nu au fost incluse în proiecte și deci nu există contracte semnate încă. E posibil ca o parte din bătăliile politice ale anului să aibă loc în jurul acestei sume.
Deciziile privind programele de înzestrare majore ale Armatei au nevoie de girul Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Pe de altă parte, guvernul are nevoie de acoperire politică: să transforme achizițiile naționale eșuate în achiziții comune (cu parteneri care trebuie găsiți sub presiunea calendarului SAFE) și, poate, să mute banii de la un program la altul, ceea ce ar însemna alți furnizori, alte uzine. Semnătura CSAT transformă o decizie fragilă luată de un ministru interimar într-o hotărâre credibilă.
România vrea să-și planifice înzestrarea Armatei până în 2044 și așteaptă cu sufletul la gură decizia Washingtonului în privința militarilor americani: îi retrage pe toți sau acceptă oferta de a trimite mai mulți pe cheltuiala statului român? Într-o logică tranzacțională, prezența americană nu se mai argumentează geografic sau geopolitic, ci se cumpără. Bucureștiul a înțeles regula și joacă după ea, evitând inclusiv să numească Rusia drept inamic pentru a nu-și deranja protectorul.
Autor: Sabina Fati
Generația Z are „alergie la apeluri”. Motivul pentru care tinerii preferă mesajele în locul convorbirilor telefonice
”Organul imunitar” ascuns în interiorul craniului care dă speranțe oamenilor de știință
Bolojan: Deficitul a scăzut. Dacă viitorul guvern deschide „robinetul banilor”, România va ajunge într-o situație și mai rea
Sorana Cîrstea dă lovitura carierei după eliminarea de la US Open
