Trăim mai mult, rămânem activi mai mult și, pentru un număr tot mai mare de oameni, între sfârșitul carierei și bătrânețea propriu-zisă se deschide o perioadă care poate dura două decenii. Nu mai suntem în centrul vieții profesionale, dar nici nu am ajuns la declinul asociat în mod tradițional vârstei înaintate. Avem timp, energie și experiență, însă nu întotdeauna și un răspuns la întrebarea: ce urmează?
Este o etapă nouă a vieții, susține scriitorul american David Brooks într-un amplu articol publicat de The Atlantic. Nu avem încă un nume unanim acceptat pentru ea. Unii cercetători o numesc „al treilea capitol”, alții „Adulthood II”. Brooks numește această etapă „anii unui nou început” – anii în care, după încheierea spectacolului principal al carierei, viața ne cheamă din nou pe scenă, dar într-un rol diferit.
Poate fi o perioadă de libertate, creație și contribuție. Drumul până acolo este însă adesea dureros, mai ales pentru oamenii care și-au construit identitatea în jurul profesiei. Când funcția, programul, colegii, mesajele și sentimentul că ești necesar dispar, pensionarea nu aduce automat liniște. Uneori aduce o criză de identitate.
„Aruncă-ți CV-ul. Nu te mai ajută”
Anne Kenner a lucrat mulți ani ca procuror federal în New York și California, instrumentând dosare de crimă organizată și trafic de droguri. Își iubea profesia și sentimentul de a fi utilă. La un moment dat, observând cât de lipsiți de putere erau unii tineri ajunși în contact cu sistemul judiciar, a creat un curs prin care elevii învățau ce drepturi au când sunt opriți sau controlați de poliție.
Viața ei a fost zdruncinată în jurul vârstei de 50 de ani, când fratele său s-a sinucis. Nu mai vorbiseră de 33 de ani, după o copilărie dificilă și decenii în care acesta se izolase de familie. Moartea lui a afectat-o mult mai profund decât se așteptase și a împins-o să încerce să înțeleagă ce se întâmpla cu ea.
Așa a ajuns la Distinguished Careers Institute, un program al Universității Stanford pentru oameni aflați de regulă la 50 sau 60 de ani, care își încheie cariera principală și încearcă să afle ce vor să facă în continuare.
În prima zi, fondatorul programului, profesorul Phil Pizzo, le-a cerut participanților să renunțe simbolic la CV-uri. Tot ceea ce realizaseră era real și important, dar nu le putea spune cine urmau să fie.
Pentru Kenner nu a fost o pauză de respirație, ci o cădere în gol. Oameni care conduseseră companii, instituții sau echipe mari deveniseră din nou studenți: purtau rucsacuri, încercau să intre la cursuri și se străduiau să-și amintească modul în care se scrie o lucrare academică.
Unul dintre cei mai de succes și mai dificili participanți a suferit un atac de panică. La 65 de ani, după o viață în care avusese control și autoritate, nu mai știa cine era în noua situație. Până la sfârșitul anului, el și Kenner deveniseră prieteni apropiați.
Experiența a împins-o și pe ea să vorbească, pentru prima dată deschis, despre fratele său și despre secretul care învăluise suferința familiei. Câțiva ani mai târziu, Kenner scria o piesă de teatru despre Anne Boleyn și lucra cu actori la San Francisco. Intrase într-o lume în care nu avea experiență, putea greși și nu mai simțea nevoia să controleze totul.
Aceasta este una dintre ideile centrale ale noii etape: să intri deliberat în situații în care nu mai ești expert.
Pensionarea poate fi o pierdere înainte de a deveni un început
Trecerea de la carieră la următorul capitol nu se produce prin simpla înlocuire a serviciului cu hobby-uri și vacanțe.
Specialistul în tranziții William Bridges descrie trei momente: pierderea vechii identități, o perioadă neutră în care noua identitate nu s-a format încă și, în cele din urmă, renașterea.
Prima etapă poate fi brutală. Oamenii pierd nu numai salariul sau biroul, ci și structura zilei, vizibilitatea, sentimentul competenței și locul ocupat în relație cu ceilalți. Un fost director i-a mărturisit lui Brooks că se teme de două lucruri: pensionare și moarte – iar pensionarea îl sperie mai mult.
Alții descoperă pierderi aparent mărunte, dar profund destabilizatoare. Un pensionar a constatat că îi lipsesc cel mai mult e-mailurile de serviciu: nu mesajele în sine, ci senzația că se află în interiorul fluxului de informații. Un altul, care credea că are 200 de prieteni în organizația pe care o conducea, a descoperit după retragere că numai cinci îi mai răspundeau la fel de repede.
Iar planurile pregătite din timp nu funcționează întotdeauna. Activitățile care păreau atrăgătoare de la distanță se pot dovedi plictisitoare. Avem o capacitate surprinzător de slabă de a anticipa ce ne va face bine într-o viață pe care încă nu am trăit-o.
Psihologul Erik Erikson descria această etapă prin conflictul dintre dorința de a contribui la binele generațiilor următoare - prin îndrumare, grijă, creație sau implicare în comunitate - și stagnare, adică sentimentul că nu mai evoluezi și nu mai ești de folos celorlalți.
Întrebările care reapar sunt elementare: Cine sunt, dacă nu mai sunt profesia mea? Ce îmi doresc cu adevărat? La ce mai sunt util? Mai contez?
Problema nu este numai a celor bogați
Programele dezvoltate la Stanford, Harvard sau Notre Dame sunt accesibile în primul rând oamenilor privilegiați, capabili să plătească taxe mari și să-și permită un an în care să studieze fără să muncească.
Cei mai mulți oameni nu au acest lux. Mulți nu se pot pensiona atunci când și-ar dori, iar o problemă medicală sau financiară îi poate obliga să lucreze în continuare. Pentru ei, pierderea identității profesionale poate apărea nu printr-o retragere planificată, ci prin concediere, boală, reducerea capacității de muncă sau dispariția meseriei.
Dar întrebarea de fond rămâne aceeași la toate nivelurile de venit. Oamenii își construiesc o parte din identitate prin felul în care muncesc, contribuie și îi susțin pe cei apropiați. Când acest rol se micșorează sau dispare, criza nu ține cont de statutul social.
Diferența este că cei bogați își pot cumpăra timp și sprijin pentru a o traversa. Ceilalți sunt adesea obligați să o rezolve singuri, în timp ce continuă să muncească și să-și plătească facturile.
Din această perspectivă, lecțiile programelor elitiste sunt importante tocmai dacă pot fi desprinse de cadrul lor scump și transformate în forme de sprijin accesibile tuturor.
Când profesia devine întreaga identitate
Brooks leagă această criză de ceea ce The Atlantic a numit „workism”: credința că munca și cariera trebuie să ne ofere aproape tot ceea ce oamenii căutau cândva în religie, comunitate și viața de familie - sens, apartenență, împlinire și sentimentul unei chemări.
Cultura meritocratică ne învață să vedem viața ca pe o ascensiune. Trebuie să avansăm, să acumulăm rezultate, să obținem recunoaștere și să ajungem cât mai aproape de vârf. Succesul devine nu doar un rezultat profesional, ci și măsura valorii personale.
Problema apare când scara se termină sau când nu o mai putem urca. Dacă valoarea noastră depinde de rezultate, ce se întâmplă când nu mai avem rezultate de raportat? Dacă răspunsul la „Cine ești?” a fost întotdeauna denumirea funcției, ce rămâne după ce funcția dispare?
Fostul jurnalist Jacob Schlesinger lucrase mai mult de 30 de ani la The Wall Street Journal. La început, era încântat să-și vadă numele pe prima pagină. Cu timpul, satisfacția s-a diminuat, iar meseria a devenit mai birocratică și mai obositoare.
A ajuns la Stanford purtând în continuare identitatea prestigioasă a ziarului. Treptat, aceasta s-a estompat. A urmat cursuri despre spiritualitate, improvizație și memorii - domenii pe care înainte le-ar fi tratat cu ironie și sarcasm. Ceea ce a câștigat nu a fost o funcție nouă, ci o deschidere pe care vechea identitate o blocase.
De la a conduce la a servi
Susan Gianinno, fost director general al companiei de publicitate J. Walter Thompson, descrie schimbarea esențială drept trecerea „de la stăpânire la slujire”.
În mediile profesionale competitive, viața este organizată în jurul performanței: stabilești obiective, optimizezi resurse, coordonezi oameni și livrezi rezultate. Ești apreciat pentru capacitatea de a controla procesele.
În etapa de după carieră, aceeași mentalitate poate deveni o piedică. Nu mai este vorba despre a demonstra că ești cel mai competent om din încăpere, ci despre a vedea unde este nevoie de tine și ce poți oferi.
Aceasta nu înseamnă renunțarea la ambiție. Înseamnă redirecționarea ei. Unii absolvenți ai acestor programe se implică în reforma educației, combaterea lipsei de locuințe sau sprijinirea femeilor din tehnologie. Alții aleg proiecte mai mici: pictează, fac pâine, scriu pentru o publicație locală sau pregătesc o piesă de teatru.
Harry Davis, profesor de management timp de șase decenii, spune că vrea să deschidă o brutărie. Nu vrea să o conducă, ci doar să facă pâine.
Diferența este importantă. În prima parte a vieții, aproape orice pasiune riscă să fie transformată într-o afacere, într-o poziție sau într-un nou criteriu de performanță. În noua etapă, activitatea poate avea valoare fără să producă prestigiu.
Cele trei întrebări care trebuie puse din nou
Programele dedicate tranziției îi conduc pe participanți prin trei întrebări.
- Prima este: Cine sunt?
Răspunsul nu poate fi o listă de funcții. La Stanford, participanții scriu memorii. La Notre Dame merg în cimitire și își redactează propriul necrolog. Exercițiile îi obligă să-și vadă viața ca pe o poveste, nu ca pe o succesiune de reușite trecute în CV.
În timpul carierei, devenim foarte buni la gândirea argumentativă: construim prezentări, strategii, rapoarte și pledoarii. Dar reconstruirea identității cere gândire narativă. Trebuie să înțelegem povestea în care am trăit, ce am pierdut pe drum și ce capitol vrem să scriem mai departe.
- A doua întrebare este: Ce îmi doresc cu adevărat?
Când suntem tineri, dorim adesea lucrurile pe care și ceilalți le consideră valoroase: statut, bani, confirmare și succes. Mai târziu, putem descoperi că am abandonat dorințe care nu se potriveau traseului profesional - să cântăm la un instrument, să pictăm, să predăm sau să scriem.
Provocarea vârstei este să păstrăm deschisă posibilitatea devenirii, după ce zeci de ani de alegeri ne-au fixat într-o anumită formă.
- A treia întrebare este: Ce ar trebui să fac?
Mulți intră în program convinși că următoarea etapă va fi o continuare caritabilă a fostei meserii. Un dezvoltator imobiliar se gândește la locuințe sociale, un avocat la asistență juridică, un manager la conducerea unui ONG.
Dar, până la sfârșitul anului, aproape nimeni nu mai vrea exact ceea ce își propusese inițial. Nu pentru că vechile idei erau greșite, ci pentru că, odată ieșiți din identitatea profesională, oamenii descoperă un orizont mai larg.
Nu fericire simplă, ci intensitate și sens
Lecția nu este că munca trebuie tratată superficial. Brooks respinge ideea că soluția ar fi să găsim o slujbă care cere cât mai puțin, să ne limităm la plata facturilor și să investim restul energiei în plăcerile cotidiene.
O muncă făcută fără implicare ocupă totuși o parte mare din viață, iar simpla acumulare de experiențe agreabile nu construiește neapărat ceva coerent.
Oamenii nu caută doar confort și fericire. Caută intensitatea pe care o simt atunci când sunt absorbiți de un proiect important, când ceea ce fac are sens și îi conectează cu ceilalți.
În anii de după carieră, ei nu aleg neapărat relaxarea în locul scopului. Aleg un alt fel de scop: mai puțin centrat pe statut și mai mult pe contribuție. Ambiția nu dispare, ci devine mai generoasă.
Cele două logici ale unei vieți
Brooks descrie o viață echilibrată ca fiind guvernată de două logici.
Prima este logica profesională: efortul produce rezultat, performanța aduce recompensă, trebuie să gândim strategic, să răspundem stimulentelor, să urcăm și să impresionăm. Este logica eficienței, a controlului și a acumulării.
A doua este „logica darului”: contribuție, relație, serviciu și disponibilitatea de a pune ceva mai mare decât propriul ego în centrul vieții. Nu întreabă numai „Cum reușesc?”, ci „De ce fac asta?” și „Cărui bine îi servesc?”.
Prima logică ne ajută să acționăm asupra lumii. A doua ne învață cum să îi fim de folos.
O viață bună are nevoie de amândouă. Problema culturii contemporane este dezechilibrul. Încă din copilărie suntem încurajați să obținem note, diplome, promovări și semne vizibile ale succesului. Învățăm să optimizăm aproape totul, dar nu și să identificăm ceea ce merită urmărit.
Dacă latura profesională este dezvoltată excesiv, iar cea morală, relațională și spirituală rămâne nefolosită, pensionarea nu creează criza. Doar o face vizibilă.
Prieteniile noi pot conta mai mult decât cursurile
Aproape toți participanții intervievați de Brooks spun că cea mai importantă parte a programelor nu a fost materia studiată, ci comunitatea.
„Acum am 30 de prieteni noi. Cine își mai face la 60 de ani 30 de prieteni buni?”, spune una dintre absolvente.
Grupul îi ajută pe oameni să traverseze împreună perioada în care vechea identitate a dispărut, iar cea nouă nu s-a conturat încă. Pot să fie începători, vulnerabili și nesiguri fără să-și apere reputația profesională.
Aceasta poate fi și explicația pentru care tranzițiile sunt astăzi atât de dificile. Comunitățile religioase, organizațiile civice și asociațiile locale care îi însoțeau cândva pe oameni în momentele importante ale vieții s-au slăbit. Am rămas cu multe servicii pentru planificarea financiară a pensionării, dar cu foarte puține instituții care să ne ajute să-i înțelegem sensul.
Lecția nu este să așteptăm până la 65 de ani
Cea mai importantă concluzie nu privește numai pensionarea.
Oamenii care ajung în aceste programe descoperă deseori că au amânat decenii întregi părțile profunde ale vieții. Au fost atât de ocupați să îndeplinească obiective, încât nu au mai avut timp să afle ce își doresc. Când descoperă pictura, prietenia, serviciul sau viața interioară, întrebarea lor dureroasă este: cum de nu am văzut toate acestea mai devreme?
Nu înseamnă că trebuie să abandonăm munca, ambiția sau excelența. Înseamnă că profesia nu trebuie lăsată să devină întreaga noastră identitate.
Putem păstra încă de acum pasiuni care nu produc bani, prietenii care nu ne sunt „utile”, momente care nu trebuie optimizate și forme de contribuție care nu apar în CV. Putem învăța să fim începători înainte ca viața să ne oblige. Putem construi o poveste personală în care munca este un capitol important, nu întreaga carte.
Foamea de sens nu apare la pensionare. Este prezentă tot timpul, doar că zgomotul carierei o poate acoperi. Noua viață de după carieră ne arată că trăitul poate rămâne intens, creativ și util, după ce vechile roluri dispar. Dar lecția cea mai valoroasă este alta: nu trebuie să așteptăm până la 65 de ani ca să învățăm cum vrem, de fapt, să trăim. (S.D.S.)
Bogdan Gavaza, fondatorul Școlii Românești din Haga: România nu se termină la graniță. Întrebarea este ce putem construi împreună
Cine a îngropat, timp de 35 de ani, reformarea serviciilor? Istoria și tiparele
Cristi Chivu, premiat la Scala din Milano
Sfidarea lui Mark Carney: Canada arată lumii cum să răspundă la amenințările lui Donald Trump
