În fiecare dimineață, Petru Negru se îmbrăca cu haine bine aranjate și începea să-i aștepte pe securiștii care urmau să-i aresteze. Avea să iasă pe ușa casei cu cătușe la mâini, flancat de securiști, și toți vor vedea atunci că nu a fost turnător, nu a colaborat, a rămas de partea binelui. Numai că Securitatea nu venea, îi convenea mai mult să arunce umbrele mlaștinii generalizate asupra tuturor. Să-l compromită.
Personajul lui Cătălin Mihuleac (Poziția a unsprezecea și Domnișoarele lui Fontaine, apărut la Editura Humanitas) are o istorie mai complexă, dar rămâne până la finalul vieții sub această suspiciune a celorlați, că a fost un delator.
Această strategie a Securității a fost unul dintre cele mai perfide instrumente de control, care și-a întins tentaculele și după 1989. Pe scurt, acolo unde securiștii nu reușeau să frângă omul, nici prin pofte, nici prin frică și șantaj, îl puneau în scenă și îl trăgeau în mlaștină.
Cu toții am fost turnători strigată grotesc de Dan Voiculescu asta voia să spună: într-o formă sau alta, nimeni nu a rămas curat, așa că vinovăția este a tuturor și a nimănui în mod special.
E aici o formă de banalizare a răului care pe unii i-a făcut să-și poată trăi viețile despovărați, iar pe alții să triumfe în cinismul lor. Complicitățile prin tăcere, lașitățile cotidiene au fost trase astfel pe aceeași treaptă cu marii delatori și călăi.
Este ceea ce face România TV, prin tragerea în mlaștina ei a unui jurnalist care și-a făcut profesia fără vâlvă, corect, meticulos, urmărind în toate felurile cu putință să servească interesul public.
După ce Iulia Marin a fost deposedată postmortem de demnitate, dezumanizată, redusă la o afecțiune psihică pe care ea a transformat-o într-o investigație jurnalistică, sublimita grotescului a fost atinsă prin confiscarea ei, prin tragerea cadavrului în mlaștina RTV, pentru ca ei să poată spune, la finalul zilei: „e unul dintre ai noștri, suntem la fel”.
Cu toții stăm în mlaștină, adică.
Cu un cinism greu de înțeles pentru oricine are simț moral, RTV a anunțat astfel că a creat o bursă Iulia Marin pentru jurnaliști.
Un tertip grotesc și fără temei, pentru că e puțin probabil ca rudele să permită delatorilor să folosească numele unui jurnalist care, prin tot ce a făcut profesional, s-a situat în cu totul alt registru decât RTV.
Dar nu contează, scopul e atins: publicul va vedea că nu există o diferență de calitate profesională între cei care profanează cadavre și un jurnalist de teren, ci doar una de ...sănătate mintală.
Aceeași tehnică o folosește RTV și la CNA, în fața unor membri descurajați și timorați că vor face obiectul unui linșaj, dacă nu își pleacă până jos capul.
Adevărul e că nu toți românii au fost turnători în comunism. Nu toți au renunțat la umanitate și la compas moral. Din contră, au fost destui cei capabili de gesturi umane și incapabili de rău.
Despre unii scrie istoricul britanic Denis Deletant în volumul de memorii recent publicat la Humanitas. Nu e vorba despre mari eroi, despre luptătorii din munți ori despre cei uciși în temnițele comuniste, ci despre oameni care, învingându-și frica, au lăsat câte un semn, să se vadă că sunt oameni, adică ființe morale: este cazul grănicerilor care au ținut mașina cu care Deletant și soția româncă părăseau România, pentru a scrie pe zăpadă, discret „Casă de piatră”.
Adevărul e că Iulia Marin nu ar fi stat niciodată, vie, în platoul unei televiziuni de linșaj, iar zgomotul obscen pe care această televiziune îl face nu are de ce să ne paralizeze și să ne facă să întoarcem privirea: datoria noastră morală e să denunțăm răul, atunci când îl vedem, pentru că altminteri, el va avea grijă să ne pună viețile în scenă, ca și cum am fi la fel.