Unde (mai) sunt cei care ridică România TV? E lupta inegală sau e linșajul de mare audiență protejat politic?

Unde (mai) sunt cei care ridică România TV? E lupta inegală sau e linșajul de mare audiență protejat politic?

În ziua în care prietena ei s-a ridicat și a denunțat răul, cu un copil mic în brațe, ea nu s-a ridicat. Limita ei nu se declanșase încă. Când însă au pus-o să semneze pentru denigrarea prietenei ei, adică atunci când răul îi ajungea pe mâini, limita s-a declanșat, dincolo de ea rămânea doar ticăloșia.

Este povestea Ludmilei Ulițkaia, o scriitoare care și la vârsta de 70 de ani și cu un cancer împovărător a fost printre puținii intelectuali ruși care s-au ridicat contra lui Vladimir Putin, încă de la începutul războiului declanșat de Rusia în Ucraina. A făcut-o și în comunism, după ce frica a consumat-o moral. Nu era încă o scriitoare celebră, Occidentul nu ar fi salvat-o, avea copii și totuși s-a ridicat în picioare, a spus „Nu” și a traversat sala unde se ținea o ședință de înfierare comunistă. Confesiunea ei, în primul interviu din cele cinci pe care mi le-a acordat de-a lungul timpului, nu are o aură eroică și nici nu vrea să șteargă lașitățile anterioare.

Dar odată luate mâinile de pe ticăloșia pe care alții o săvârșeau și în numele ei, a înțeles că limita ei până la care își permitea să întoarcă privirea de la rău fusese atinsă. E simplu? Nu are cum să fie și Ludmila Ulițkaia avea apoi de înfruntat un sistem dictatorial căreia nu știa dacă îi va putea supraviețui.

ADVERTISING

E un exemplu forțat, dacă îl aplicăm celor care lucrează la România TV, izolându-se milimetric de infamiile cu care Victor Ciutacu și compania îi intoxică pe cei care se uită la RTV, luând ura și linșajul de cavernă drept presă?

Sunt aici două dezbateri care trebuie purtate, iluzia că dacă în casele noastre e respirabil, asta e suficient pentru a avea vieți onorabile în România nu mai ține.

  1. Cât e de just să judecăm publicul care crește audiența unui canal tv de linșaj și dezinformare, generând astfel câștiguri din publicitate? Sunt așadar răul și mediocritatea de căutat la captivii acestui post de televiziune sau tocmai asta e pista falsă, care nu face decât să alimenteze exponențial derapajul?

Audiența RTV este primul contra-argument care ți se dă. Au audiență mare, oamenii se uită, ca atare și firmele cumpără aici publicitate, asta e piața. Acest argument vicios s-a tot discutat, cu apel la liberul arbitru și telecomandă, numai că lucrurile nu sunt chiar atât de simple.

Suntem în țara în care, am mai scris, de multe ori singura prezență a centrului în periferii (urbanul mic, rural) sunt televiziunile de cazarmă, cauționate de politicienii care de acolo își transmit mesajele. Acolo sunt ei și de acolo interacționează cu viețile oamenilor, deveniți astfel captivii unei autorități orwelliene.

De aceea, soluția pentru a combate un rău major, care pervertește mințile, intoxică viețile și abrutizează spiritual oamenii, mințindu-i sistematic, practicând manipularea și linșajul, alimentând ura nu poate sta în cealaltă parte a presei. Ce scriem noi, ceilalți, ajunge rareori la oamenii transformați în captivi. Soluția este una politică și instituțională, de tipul celei asumate de Maia Sandu la Chișinău, pentru ca manipularea rusească să nu mai intoxice publicul. CNA, Parlament, Guvern, Președinție – toate aceste instituții devin responsabile de ceea ce face România Tv, de umilirea românilor – și a celor cărora le picură otrăvuri în case, și a celor cărora le denigrează demnitatea.

  • Când responsabilitatea morală nu se mai poate aplica exclusiv la ceea ce faci personal, în profesie?

Nu toți cei care lucrează la România TV sunt după chipul și asemănarea lui Victor Ciutacu, cel care a depășit toate limitele submediocrității, propagând limbajul urii și aruncând anatema excluziunii sociale asupra celor care au o suferință psihică. Și nu ni s-a adresat nouă, celor care înțelegem ce înseamnă un diagnostic psihiatric și ce înseamnă recuperarea bolnavului, ci acelora care nu au premisele pentru a filtra rațional aceste informații. De ce nu le au e cu totul altă discuție și răspunsul e, de fapt, soluția pe termen lung pentru ca o televiziune de acest fel să nu mai poată abrutiza spirite: știm cu toții că educația precară, lipsa culturii sunt cele care amputează oamenilor, cel mai adesea, simțul empatiei. Dar educarea acestor oameni pe care atât politicienii, cât și aceste televiziuni instrumentalizate îi consideră masă de manevră nu se face peste noapte și, oricum, nu se întrevede speranța că politicienii de la conducere ar face din școală o prioritate reală, nu un caraghioslâc de notă de subsol pentru vanitatea unui președinte.

Așadar, există în acest caz o responsabilitate morală a fiecăruia dintre cei care permit postului RTV să se prezinte drept instuție de presă? Sau fiecare dă seama numai pentru ceea ce face personal?

La fel ca în cazul Ludmilei Ulițkaia, există un prag pornind de la care nu mai poți pretinde că nu ești complice, că poți rămâne imaculat, că ura propagată în casele oamenilor nu este cauționată și de prezența ta acolo.

Un gest de catharsis colectiv, oameni care s-ar ridica în picioare și ar denunța răul în care nu mai vor să fie trași, pentru a fi făcuți părtași, ar fi unul cu adevărat util, și lor, și nouă.

Ion Vianu, psihiatru și scriitor, mi-a spus aceeași poveste ca Ludmila Ulițkaia, despre cum a avut curajul, în cele din urmă, să se ridice în picioare:

"Când ţi se întâmpla ceva de bine, te întrebai cine este în spatele acestui bine şi de ce ţi s-a întâmplat un lucru bun. Ceea ce te făcea să te menţii, totuşi, era cercul de prieteni. Eu am resimţit ca un lucru extraordinar de puternic în viaţa mea spectacolul pe care l-a montat Lucian Pintilie, ”Revizorul”, de Gogol.  A montat un spectacol care era voluntar provocator şi anti-totalitar, într-un mod genial. Spectacolul a avut patru reprezentaţii, după care a fost interzis. Pentru mine, faptul că unul dintre ai noştri a avut curajul să facă acest act, care era un act de independenţă, m-a schimbat, mi-a dat ideea şi a fost aproape ca un imperativ categoric, că într-o zi va trebui şi eu să ies pe scenă, nu în felul briliant, artistic, al lui Pintilie, dar într-un fel.

Frica este ca veninul unui şarpe, care te paralizează. Frica face să nu mai poţi păşi într-un loc întunecat, fără ideea că s-ar putea găsi o gaură foarte adâncă, în care să cazi cu totul. Frica este, de fapt, frica de întuneric, frica primară a copilului, în care pierzi controlul vizual.  Era esenţa fricii în totalitarism.

Eu îmi aduc aminte, şi nu e uşor să mărturiseşti asta, pentru că sunt mărturii de laşitate, dar mai apăream la televiziune, la emisiuni ştiinţifice şi veneam cu note pe care le ţineam sub masă, pe genunchi, ca să nu fac o gafă politică. În totalitarism eşti mereu vinovat şi mereu te temi să nu spui ceva nepotrivit. Puţin câte puţin, ajutându-ne între noi, spunându-ne că nu trebuie să ne fie atât de frică, am ajuns să putem vorbi, să fim mai mult sau mai puţin critici. Dar acesta a fost un proces, un proces pe care mulţi nu au putut să îl depăşească şi nu le fac un reproş din asta. Asta era condiţia normală a cetăţeanului român".

Acum nu mai trăim în totalitarism și frica de a fi linșați la un post de televiziune nu ne poate justifica abdicarea de la demnitate și empatie.

Gestul normal este cel al lui Cătălin Tolontan și al redacției Libertatea, unde un jurnalist remarcabil, cu o suferință mentală pe care a documentat-o și anchetat-o jurnalistic, a putut să-și facă profesia, nu al celor care strigă ca aceia dintre noi care avem o suferință psihică să ne mutăm în leprozerie.


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇